Motivarea CCR – Protocoalele SRI-Justiție (decizia 26/2019)

Motivarea CCR pentru protocolul din 2009:

  • Art.2 din protocol prevede că „Părțile cooperează […] în activitatea de valorificare a informațiilor din domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor împotriva securității naționale, a actelor de terorism, infracțiunilor ce au corespondent în amenințările la adresa securității naționale și a altor infracțiuni grave, potrivit legii”. Curtea reţine că nici Codul penal din 1969 şi nici Codul penal în vigoare nu consacră în partea lor generală noţiunea de infracţiune gravă, astfel că definirea acestei sintagme este secvenţială, raportată la specificul fiecărei legi în parte.
  • Curtea observă că o asemenea normă atributivă de competenţe în privința serviciului secret nu putea fi edictată nici măcar de Parlament, întrucât ar fi însemnat o redimensionare implicită a art.119 din Constituţie, respectiv a rolului Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Astfel, ţinând seama de faptul că activitatea Serviciului Român de Informaţii este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ea se subsumează competenţei acestuia, respectiv „organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii”. Prin urmare, o entitate publică [Serviciul Român de Informaţii] nu poate dobândi pe calea unui „protocol de colaborare” o competenţă mai extinsă decât cea a entităţii sub auspiciile căreia îşi desfăşoară activitatea şi care are o competenţă dobândită prin chiar textul Constituţiei, şi anume Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
  • Or, „protocolul de colaborare” a stabilit în sarcina Serviciului Român de Informaţii competenţe în alte domenii faţă de cel reglementat în mod implicit de art.119 din Constituţie, şi anume cel al securităţii naţionale.
  • Art.3 lit.g) din protocol prevede că „Obiectivele cooperării sunt: […] g) constituirea de echipe operative comune care să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Potrivit art.201 alin.1 din Codul de procedură penală din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin.2 lit.b) al aceluiaşi text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Or, potrivit art.13 din Legea nr.14/1992, „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală”, iar, potrivit art.12 alin.2 din aceeaşi lege, „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”. Din cele de mai sus, rezultă că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informaţii nu avea atribuții de cercetare penală [a se vedea şi Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 14 martie 2016, par.37] și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”.
  • În consecinţă, sprijinul/ suportul/ concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr.14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reţine că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.
  • Din modul de formulare a textului analizat se înţelege că efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii serviciului secret, cu nerespectarea separaţiei de competenţe între cele două structuri şi a rolului constituţional, respectiv legal al fiecăruia în parte.
  • Curtea observă că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art.142 alin.(1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului”, însă, această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016. Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/ de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora.
  • Or, textul aşa cum este redactat are un conţinut normativ larg care permite o preluare de către serviciul secret a competenţelor propriu-zise ale procurorului şi o afectare a sferei de competenţă a procurorului în legătură cu orice faptă penală apreciată drept „gravă”. Cu alte cuvinte, din coroborarea art.3 lit.g) cu întregul conţinut al protocolului, Curtea reţine că, începând cu anul 2009, s-au creat premisele normative pentru ca Serviciul Român de Informaţii să exercite atribuţii de cercetare penală în orice domeniu. Or, acest aspect duce la încălcarea art.1 alin.(4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi art.61 alin.(1) din Constituţie cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.
  • Curtea reţine că sintagma „echipe operative comune” din art.3 lit.g) al protocolului denotă faptul că reprezentanţi ai unor organe ale statului puteau participa activ şi nemijlocit în cadrul urmăririi penale, fără ca acestea să fi avut calitatea de organe de cercetare penală speciale. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art.3 lit.g) din protocol, echipele operative comune urmau „să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Prin existenţa unei confuziuni între atribuţiile celor două organe s-a ajuns la intruziunea unui serviciu secret în modul de desfăşurare a urmăririi penale. Planurile de acţiune, pe baza cărora acţionează echipele operative comune, implică, astfel cum rezultă din denumirea lor, o poziţie concordantă şi decizională a entităţilor care au încheiat protocolul, ceea ce înseamnă că Ministerul Public a cedat o competenţă exclusivă a sa ce priveşte activitatea judiciară.
  • Aceleaşi probleme se ridică şi în privinţa art.17 alin.(2) din protocol, potrivit căruia „(2) La solicitarea scrisă a Parchetului, acordă sprijin tehnic, în condiţiile prevăzute de art.911 -915 din Codul de Procedură Penală, în vederea constatării săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art.2, în condiţiile prevăzute de art.465 din Codul de Procedură Penală, în baza unui plan comun de acţiune”, întrucât, în ipoteza infracţiunilor flagrante, prin trimiterea la art.2, cu referire la „alte infracțiuni grave, potrivit legii”, din protocol, se depăşesc competenţele unui serviciu secret, iar, pe de altă parte, sintagma „plan comun de acţiune” denotă o implicare activă a serviciului secret în activitatea de înfăptuire a justiţiei penale
  • Potrivit art.16 din protocol, Serviciul Român de Informaţii „Efectuează, prin lucrători operativi anume desemnați, activitățile prevăzute în art.224 alin.2 din Codul de Procedură Penală, în cazurile prevăzute la art.2”. Curtea reţine că etapa actelor premergătoare, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, constituia o etapă preprocesuală – specifică numai vechiului Cod de procedură penală – în care persoana nu beneficia de garanţiile asociate dreptului la apărare specifice fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal
  • Potrivit art.17 alin.(1) din Protocol, „(1) [Serviciul Român de Informaţii – s.n.] Acordă sprijin, în condiţiile legii, la solicitarea scrisă a parchetului, pentru clarificarea aspectelor referitoare la infracţiunile prevăzute în art.2, prin activităţi specifice, potrivit competenţei, precum şi prin efectuarea de expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice”, ceea ce, având în vedere formularea imprecisă a textului, duce la concluzia potrivit căreia efectuarea unei expertize poate fi realizată de către experţi ai Serviciului Român de Informaţii în sensul Ordonanţei Guvernului nr.2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.26 din 25 ianuarie 2000, chiar în legătură cu infracţiunile care nu vizează sfera de competenţă a Serviciului Român de Informaţii. O asemenea concluzie reiese din modul de formulare a textului analizat, care trimite, în mod direct, la sintagma „infracţiuni grave, potrivit legii” din cuprinsul art.2 al protocolului.
  • Mai mult, în aceste condiţii şi sintagma „activități specifice, potrivit competenţei” din moment ce vizează sintagma „infracţiuni grave, potrivit legii” din cuprinsul art.2 al protocolului denotă o extindere a competenţei Serviciului Român de Informaţii
  • În consecinţă, Curtea reţine că revine judecătorului cauzei să verifice legalitatea administrării probei obţinute prin raportul de expertiză întocmit de Serviciul Român de Informaţii sau prin orice mijloc de probă concretizat prin acele „activități specifice, potrivit competenţei”.
  • De asemenea, din sintagma „pentru clarificarea aspectelor referitoare la infracţiunile prevăzute la art.2” cuprinsă în art.17 alin.(1) al protocolului analizat nu rezultă că ar fi vorba doar de un sprijin tehnic, ci se poate înţelege că stabileşte o colaborare a cărei scop ar fi lămurirea organului de urmărire penală în sensul art.62 din Codul de procedură penală din 1968. Or, lămurirea acestor aspecte revine organelor de urmărire penală şi instanţei judecătorești, după caz; o viziune contrară creează premisa normativă necesară preluării unor atribuţii ale organului de urmărire penală în procesul penal, ceea ce este contrar rolului constituţional al acestuia
  • Potrivit art.33 alin.(1) din protocol, „Punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competente potrivit dispozițiilor art.911 – 915 din Codul de procedură penală va fi realizată de către Serviciu, pe echipamentele proprii, în baza solicitării scrise a procurorului”.
  • Or, pe lângă suportul tehnic prevăzut de art.39-45 din protocol, art.32-38 din acelaşi act se referă, expressis verbis, la punerea în executare a activităţilor dispuse prin autorizaţiile emise de instanţele competente. Astfel, textul analizat al protocolului prevede exact punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competente de către un serviciu secret contrar art.912 alin.(1) teza întâi din Codul de procedură penală din 1968. Cu alte cuvinte, protocolul a reglementat competenţa Serviciului Român de Informaţii de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică în cadrul procesului penal, fără să fie organ de urmărire penală. Astfel, deşi Codul de procedură penală nu a acordat serviciului secret această competenţă, Ministerul Public, din proprie iniţiativă, îi transferă acestuia o competenţă proprie procurorului.
  • Practic, acest protocol operează, în mod indirect, o adăugire la prevederile Codului de procedură penală, competenţa dispunerii unei măsuri procesuale fiind transferată de către chiar titularul său – Ministerul Public – unui serviciu secret. În dreptul public se aplică principiul delegata potestas non delegatur, astfel încât Ministerul Public nu are competenţa de a-şi transfera/ delega competenţele rezultate din textul constituţional al art.131.
  • Curtea mai reţine că dispoziţiile art.6 alin.(1), art.7 şi art.9 din protocol care prevăd: „[Parchetul – s.n.] Comunică, în mod operativ, dar nu mai târziu de 60 de zile, modul de valorificare a informărilor sau sesizărilor primite de la Serviciu, referitoare la infracţiunile prevăzute în art.2, cu excepţia cazurilor în care, înainte de împlinirea termenului menţionat, se solicită informaţii suplimentare în legătură cu cauza”; „(1) [Parchetul- s.n.] pune la dispoziţia Serviciului, la cerere sau din oficiu, date şi informaţii care prin natura lor prezintă interes operativ pentru contracararea sau prevenirea unor ameninţări la adresa securităţii naţionale. (2) Pune la dispoziţia Serviciului, datele şi informaţiile referitoare la implicarea unor cadre militare sau salariaţi civili ai acestuia în pregătirea sau săvârşirea de infracţiuni, dacă apreciază că, prin aceasta, nu se împiedică sau îngreunează aflarea adevărului în cauză”; respectiv „[Parchetul – s.n.] Asigură, la solicitarea Serviciului consultanţă, prin specialiştii proprii, în domeniile de cooperare” instituie obligaţia Ministerului Public de a raporta modul de valorificare a sesizărilor primite de la serviciul secret şi de a primi consultanţă şi a oferi date şi informaţii unui serviciu secret în lipsa unor coordonate terminologice riguros definite în privinţa sintagmelor de „infracţiuni grave, potrivit legii” şi „securitate naţională”, creând, în acelaşi timp, prezumţia că toate infracţiunile nominalizate la art.2 vizau ameninţări la securitatea naţională.
  • Aceste aspecte demonstrează faptul că între Ministerului Public şi Serviciul Român de Informaţii s-au instituit raporturi contra legem care afectează rolul şi activitatea procurorului în cadrul procesului penal [cu privire la semnificaţia constituţională a conceptelor contra legem şi extra legem, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.877 din 7 noiembrie 2017, par.109-110]. De aceea, Curtea constată încălcarea art.131 alin.(1) şi art.132 alin.(1) din Constituţie, cu referire la rolul Ministerului Public şi statutul procurorului.
  • De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea mai observă că Serviciul Român de Informaţii a fost învestit cu atribuţia de a executa operaţiunile tehnice audio/ video autorizate potrivit legii [art.46-48 din protocol] şi de executa activităţi de supraveghere operativă şi investigaţii informative [art.49-51 din protocol].
  • Or, în cazul de faţă, Curtea reţine că protocolul analizat a creat premisele normative necesare preluării unor aspecte ale activităţii de urmărire penală de către un serviciu de informații, interferând cu rolul constituţional al Ministerului Public în activitatea judiciară.
  • Chiar dacă unele prevederi ale acestui protocol cuprind într-adevăr aspecte de executare a legii, prevederile sale esenţiale, pe de o parte, nesocotesc competenţa Parlamentului, diminuează rolul procurorului în cadrul procesului penal şi sporesc rolul serviciilor secrete în cadrul acestuia, iar, pe de altă parte, afectează, în mod nepermis, drepturile şi libertăţile fundamentale, prin diminuarea garanţiilor asociate acestora în sensul că activitatea de obţinere a probelor o poate realiza un serviciu de informaţii care nu are calitatea de organ de cercetare penală special. Toate aceste încălcări ale Constituţiei atrag aplicarea sancţiunii plasării întregului protocol în afara ordinii constituţionale
  • Protocolul a distorsionat astfel rolul constituţional al Ministerului Public, a stabilit norme de reglementare şi a promovat soluţii normative de natura legii contrare Constituţiei. În consecinţă, Curtea reţine că, prin încheierea unui astfel de protocol, Ministerul Public a generat un conflict juridic de natură constituţională

Întreg textul, aici

Etichete:, , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: