Coronavirus și alte chestii. Personale

Mărturisesc, îmi este frică. Sunt unul dintre aceia pe care biografia personală i-a desemnat ca ținte potențiale ale SARS-CoV-2: am acușica 60 de ani, sunt astmatic, cardiac, cu tot felul de -oze în spinare, cu o ereditate nu strălucită.

Să nu îmi fie teamă ar însemna fie că sunt lipsit de imaginație (ceea ce nu este cazul, dimpotrivă) fie că am o credință puternică (dar sunt doar un biet păcătos, rugându-mă ca Domnul să ierte necredinței mele). Prin urmare, mi-e teamă. De moarte dar și de ceea ce va urma după ea (cu sufletul meu și cu cei pe care îi las în urmă).

Acestea fiind zise, nimic nu se schimbă. Trăiesc în vremuri grele, dar încerc să fac ceea ce făceam și înainte de COVID-19. Transmit ceva informații online elevilor mei, în speranța că ceva-ceva își vor însuși și le va fi util în viață. Îmi dădăcesc bolile încercând să îmi fac viața cât mai suportabilă. Îmi dedic o parte din timp familiei, o altă parte plăcerilor (grădinăritul – mai încolo, prin mai; până atunci jocurile online, lecturile, TV-ul, alte utile/inutile dulci). Din când în când, articole pe blog. Precum acesta.

Și că tot veni vorba (de fapt, aici voiam să ajung) la o vreme îmi ziceam să o las mai moale și cu blogul, și cu interacțiunile în social-media (FB, Twitter). Există tendința (eu zic nu tocmai corectă, dar asta este) pentru cei care mă citesc să mă considere un vector de comunicare PNL (sau, mai rău, anti-PNL). Nu sunt, nu mai sunt. Am încetat să fiu vector de comunicare al partidului din momentul în care am redevenit un simplu membru de partid. În acest moment sunt propriul meu vector de comunicare. Mă reprezint pe mine, felul în care văd eu lumea care mă înconjură.

Desigur, nu pot uita de partid. Sau, mai bine zis, nu pot uita de faptul că am fost implicat, o bună perioadă, în activitatea partidului (ca membru în conducerea sa la nivel local sau național, sau parlamentar). Dacă lupt pentru partid nu o fac de dragul partidului, ci de dragul meu, cel care am consumat o parte dintre cei mai buni ani ai vieții (între 30 și 55 de ani) în tot ce a însemnat lupta de partid; chiar dacă nu mă prea regăsesc în ceea ce face partidul meu în ultimii 5 ani, cum aș putea să îl abandonez pe Radu Zlati cel care a trăit (și) pentru partid? Ca urmare am rămas în partid în ciuda dezamăgirilor. Uneori mi le-am exprimat, cel mai adesea nu. Când nu am făcut-o, reținerea a fost motivată de faptul că obiectiv vorbind, critica înseamnă a dăuna imaginii partidului. În anumite perioade critica este binevenită, în altele mai puțin (în timpul campaniilor electorale, de exemplu).

Dar a tăcea înseamnă a consimți, iar a nu critica acele aspecte care chiar dăunează activității sau imaginii partidului, înseamnă un rău mai mare, după mine, decât a practica arta criticii (mai ales când aceasta este constructivă, cum sper că este aceea practicată de către mine).

În concluzie, trăim vremuri de cumpănă. E molimă în țară și în lume. Dacă mi se va părea că ceva merită criticat, voi aplica mai întâi filtrul auto-cenzurii, dar dacă mi se va părea că disfuncționalitatea din domeniul activității guvernamentale sau a prestației demnitarilor și reprezentanților PNL, ținută sub obroc, produce mai mult rău decât criticarea ei, atunci voi lua atitudine.

Pentru că mă tem de boală și de ce poate aduce ea. Dar… dixi et salvavi animam meam.

Etichete:, ,

Comentariile nu sunt permise.

<span>%d</span> blogeri au apreciat: