M-am uitat și eu zilele astea, recunosc, mai mult din greșeală, la Pro TV. Am dat peste un reportaj despre apele uzate care ne definesc existența post-modernă.
Scena era de un suprarealism pur: un reporter se chinuia, cu o abnegație demnă de cauze mai nobile, să-i explice unui anume Viorel cum stă treaba cu mostrele. Viorel, un filosof al pragmatismului hidraulic, scotea apa cu găleata direct din Dâmbovița.
Senzația a fost istorică: pentru prima dată în ultimii 20 de ani, cineva s-a prins că, dacă vrei să vezi ce deversăm, trebuie să iei proba de unde curge „marfa”, nu de unde scrie în proiectul european că ar trebui să fie curat. Până acum, metodologia era simplă: mostrele se luau din interiorul stațiilor de epurare, din zonele unde apa era, probabil, distilată prin rugăciuni colective, nu de la gura de vărsare. Rezultatul? În acte suntem un popor care spală Dunărea cu șampon bio; în realitate, sticla cu mostre a lui Viorel ba miroase a eșec administrativ, ba nu miroase deloc (depinde probabil de curentul de aer și de gradul de sinuzită al celui care semnează recepția).
În timp ce râul Budeștiului și Olteniței devine o extensie a intestinului gros național pe bani europeni, la nivel înalt se practică o altă formă de epurare: cea a responsabilității.
Ministrul Mediului, Diana Buzoianu, ne explică în plenul Camerei Deputaților că totul e un „scandal populist”. E fascinant cum, atunci când un baraj precum cel de la Mihăileni (Crișul Alb) devine o piesă de muzeu a neputinței, soluția ministerială nu este cizma de cauciuc, ci „depunerea documentelor necesare”.
„Suntem în fața unui proiect vulnerabilizat,” spune doamna Ministru. Ca antropolog, aș nota că „vulnerabilizarea” este, de fapt, un eufemism metafizic pentru „am uitat să punem piatră pe piatră, dar am pus ștampilă pe ștampilă”. Să trimiți USR-ul la Mediu e ca și cum ai trimite un somelier să repare o conductă de canalizare spartă: va analiza nuanțele de maro, va vorbi despre „notele de vârf” ale mirosului de dejecții și va concluziona că problema e, de fapt, lipsa de digitalizare a procesului de fermentare.
Avem o acoperire de 85% cu canalizare pe hârtie. În realitate, acele conducte sunt niște tunele relative sau pe hartie care transportă promisiuni electorale direct în ecosistem, fără filtrare. Stațiile de epurare: Niște monumente abstracte care consumă curent doar pentru a aprinde becul de la intrare. Dâmbovița: Un râu care a încetat să mai fie apă și a devenit un „amalgam socio-politic” de nepăsare.
Soluția oficială: Mai multe documente, mai puține găleți de la Viorel.
Dacă ne uităm prin lentila telescopului nostru de bibliotecă la ce a mai rămas din USR în 2026, peisajul e mai dezolant decât malul Dâmboviței la reflux.
Partidul care promitea să „salveze” România s-a transformat într-o agenție de plasare a forței de muncă de lux, unde singura „restructurare” reușită a fost cea a conturilor proprii.
Îl avem pe Dominic Fritz, vârful de lance care s-a tocit atât de tare încât a devenit un mâner inutil. Ajuns într-o situație care îl depășește vizibil, Fritz pare un dirijor care încearcă să strunească o orchestră de vuvuzele în timp ce Timișoara se luptă cu realități mult mai pământene decât „viziunea europeană”. Când „vârful” partidului e mai preocupat de imaginea din oglindă decât de mizeria din teren, antropologul notează: hibernare politică precoce.
În timp ce barca se scufundă, unii au fost pur și simplu uitați pe punte sau aruncați peste bord fără vestă de salvare:
Ionuț Moșteanu: Odinioară vocea tunătoare a partidului, a fost „azvârlit din barcă” cu atâta forță încât nici radarul metafizic nu-l mai găsește. A devenit un personaj de tip missing in action, despre care nimeni nu mai știe dacă mai face politică sau dacă s-a retras să numere eșecurile în liniște.
Radu Miruță: Aici avem fenomenul „algoritmului viu”. Miruță e plimbat de colo-colo prin studiouri și liste, un fel de cursor de mouse pe harta politică, bifând prezențe dar lăsând în urmă un vid de rezultate. E peste tot și, paradoxal, nicăieri unde contează.
Marea promisiune a restructurării economiei s-a fâsâit ca o sticlă de suc lăsată la soarele din Budești. Instituții mamut precum ANCOM au rămas bine mersi la locul lor, neclintite, ca niște menhire ale birocrației pe care „reforma” USR-istă nici măcar nu le-a zgâriat.
Îl avem pe Dan Barna, care după ce a „reformat” tot ce se putea (adică nimic), s-a retras în exilul aurit al Parlamentului European. Acolo, pe un salariu regesc de mii de euro, Barna practică probabil cel mai înalt nivel de metafizică: cum să nu faci nimic pentru țară, dar să încasezi totul de la Uniune. E „greaua moștenire,transformată în „ușoara parvenire”.
În timp ce Diana Buzoianu depune „documente strategice” la baraje care nu țin apa, greii partidului și-au asigurat viitorul pe persoană fizică.
USR-ul a ajuns să semene izbitor cu stația de epurare de la Oltenița: pe dinafară e vopsit frumos cu vopsea progresistă, dar dacă ridici capacul (cum a făcut reporterul cu Viorel), dai de aceeași materie primă pe care o promiteau dispărută. Suntem în fața unui paradox antropologic: cum poți să promiți „cerul pe pământ” și să sfârșești prin a fi doar un alt strat de sedimente în „Râul Negru al Nepăsării”?
Nu puteam încheia această cronică a dezastrului fără a menționa momentul de aur al strategiei politice marca USR: Cătălin Drulă și marea sa bătălie cu primaria Capitalei.
În timp ce orașul (și țara) aveau nevoie de drumuri, poduri și, eventual, de cineva care să știe unde e robinetul de la canalizare, liderul suprem al „oamenilor noi” a decis că adevărata prioritate națională este monitorizarea traficului de dube pline cu securisti.
Antropologic vorbind, eșecul e fascinant: au pierdut primăria nu pentru că adversarii au fost geniali, ci pentru că ei înșiși au devenit captivi într-o bulă de „securisme” imaginare. Când ești convins că ești urmărit de serviciile secrete la fiecare pas, ajungi să nu mai vezi groapa din fața ta. Iar Drulă a căzut în ea cu tot cu partid.
Avem, așadar, un tablou complet al „salvatorilor”:
Fritz – izolat în propria neputință la Timișoara versus Bucuresti
Barna – „sacrificat” pe altarul euro-salariului regesc.
Buzoianu – birocratul care depune hârtii în timp ce rahatul curge pe lângă baraj.
Drulă – vigilentul care a pierdut puterea pentru că era prea ocupat să verifice dacă duba de la Glovo e de fapt un centru de comandă al SRI.
În urmă rămâne doar esecul unei generații politice care a intrat în bibliotecă să schimbe lumea și a ieșit doar cu niște poze cu mașini suspecte și cu buzunarele pline de diurne europene.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu