În teoria politică clasică, sindicatul s-a născut ca un contra-mecanism de autoapărare a clasei muncitoare în fața exceselor capitalului oligarhic.
Această structură a suferit o mutație structurală profundă.
Ea a trecut de la un vehicul de reprezentare a celor defavorizați la o formă cinică de politomorfism instituțional, unde liderul sindicatului devine un oligarh capitalist mascat în haine de proletar revoluționar.
Cazul concret al liderului SANITAS, Leonard Bărăscu, chintesenta acestui paradox.
În timp ce discursul public, zgomotos și teatral, deplânge salariile de mizerie ale personalului medical din România și cheamă masele la proteste în stradă, radiografia computațională a veniturilor sale personale dezvăluie o realitate completă de cuplată de bază electorală pe care o categorie.
Printr-o arhitectură ingenioasă de cumul de funcții și interese, venituri anuale ale liderului sindical ating pragul astronomic de 1.000.000 lei (aproximativ 90.000 RON pe lună), extras direct din șase surse distincte, principalele conectate ombilicale la infrastructura sindicală și turistică asociată.
Din punct de vedere sociologic, ne aflăm în fața unui fenomen de „elita compradore” în interiorul mișcării sindicale.
Raportul dintre venitul liderului (90.000 RON/lună) și salariul mediu pe economie în România (aproximativ 5.500 RON/lună) relevă o asimetrie de 16 la 1.
Aceasta nu mai este reprezentată, ci rentă de extracție. Liderul sindical nu mai împarte aceleași riscuri, realități economice sau vulnerabilități cu asistențe medicale sau brancardierii care îngheață în stradă la proteste.
Pentru birocrația sindicală, pauperitatea sistemului medical nu este o problemă de rezolvat, ci o resursă de exploatare.
Cu câte nemulțumirea din sistem este mai mare, cu atât legitimitatea liderului de a-și justiția (și de a-și justifica poziția în consiliile de administrație ale firmelor de turism ale sindicatului) crește.
Sărăcia bazei devine astfel capitalul politic și financiar al vârfului.
Această duplicitate structurală – în care un individ construiește puterea pe retorica salvării poporului, dar sfârșește prin a deveni un tiran al resurselor – aminte în mod izbitor de capodopera cinematografică „All the King’s Men” (2006), un thriller politic unde rolul principal, interpretarea magistrală a actorului colectiv al colectivului John. Penn).
În film, Sean Penn îl întruchipează pe Willie Stark, un idealist al țării care pornește sau luptă acerbă împotriva elitelor corupte, pretinzând că vocea celor asupriți și noul lider al maselor uitate.
Însă, pe măsură ce obține controlul asupra resurselor și instituțiilor, personajul interpretat de Penn suferă o mutație de proporții: se transformă exact în monstrul oligarhic pe care promisese să-l distrugă, folosește șantajul, cumulul de putere și controlul asimetric pentru a-și securiza propria dinastie.
Pe scenă și la megafon, în fața mulțimii, asistăm la spectacolul populismului interpretat cu patos; în spatele cortinei, în consiliile de administrație de la „Sind Tour Trading” și în rețelele de firmă cu circuit închis, asistăm la consolidarea unei aristocrații financiare intangibile.
Ei nu luptă pentru ca sistemul să se vindece ei luptă pentru ca boala sistemului să rămână profitabilă pentru birourile lor.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu