Mircea Platon — Pentru Școala Clasică

Atrăgând atenția asupra faptului că  în manualul de biologie de clasa a VII-a elevii sunt puși să  rezolve exerciții pe baza dimensiunii și greutății testiculelor la pubertate și la maturitate, sunt instruiți în privința variilor metode contraceptive și sunt puși să scrie eseuri despre abordarea cu responsabilitate a vieții sexuale, mi s-a răspuns că, „oricât de cuminți ar fi, toți copiii de 13-14 ani din România actuală fac sex”. Și că manualele trebuie calibrate conform acestei realități, pentru a preveni sarcinile la minori.

Reforma educației din România a început sub pretexte asemănătoare. Un studiu realizat de Institutul de Științe ale Educației în 1994 arăta că analfabetismul funcțional afecta 10% din elevii care absolveau clasa a VIII-a. Reforma sistemului de educație urma să soluționeze această problemă. Astăzi, rata analfabetismului funcțional afectează între 40 și 50% dintre elevii care termină gimnaziul, adică a crescut cu 400-500% față de anul 1994.

Prin urmare, singura întrebare pe care realitatea constatată istoric îmi îngăduie să mi-o pun este: cu cât va crește numărul minorelor însărcinate din pricina actualelor manuale de Biologie?

*

Două sunt sursele principale ale pedagogiei actuale: tehnologia digitală/IA și psihologiile remediale, pentru copii cu nevoi speciale. Cu alte cuvinte, la baza școlii de azi stă deficitul de realitate și deficitul mintal, de înțelegere. Lucrul este evident și în cazul celor care apără manualele de Biologie actuale.

Un principiu de bază al democrației liberale în care ni se spune că trăim este acela conform căruia e mai bine să scape un vinovat decât să fie pedepsit un nevinovat. Tocmai de aceea respingem pedeapsa colectivă, exterminarea sau oprimarea unor colectivități socio-profesionale („toți bugetarii sunt așa și pe dincolo”, „toți pensionarii sunt așa și pe dincolo”, „toți medicii sunt așa și pe dincolo”, deci „trebuie rași”) sau unor etnii. Dar acest principiu se pare că se oprește la porțile școlii reformate, unde, începând de la mijlocul anilor ʼ90, majoritatea inocentă sau inteligentă a copiilor este pedepsită în numele și laolaltă cu minoritatea aritmică intelectual sau moral. În centrul sistemului de educație de la noi stau teorii pedagogice (TIM, de exemplu) și metodologii^[1] care își au rădăcinile în educația remedială sau corecțională. Asta în condițiile în care elevii din școlile românești nu sunt nici astăzi, în ciuda eforturilor depuse în ultimii treizeci și ceva de ani, majoritar promiscui moral sau determinați intelectual de vreo nevoie specială. Cu ce îi ajută pe cei slabi sau vulnerabili generalizarea slăbiciunii și vulnerabilității? Nu au nevoie cei slabi sau vulnerabili de o majoritate bine legată moral și intelectual pe care să se poată sprijini? Nu au nevoie cei vânjoși moral și intelectual să poată trăi și făptui liber, fără hărțuiri inutile din partea activiștilor și pedagogiilor reeducatoare ale diversității, echității și incluziunii, pentru a putea avea resursele și disponibilitatea sufletească de a-i ajuta pe cei slabi? Poate un om obișnuit aflat sub asediu continuu să găsească energia și resursele necesare pentru a acționa consecvent benevolent chiar și în afara familiei sale? Greu de crezut. De fapt, suntem încredințați de către aceiași teoreticieni ai democrației liberale, cele mai multe dintre crimele și nenorocirile familiale au loc în sânul familiilor „defavorizate”. În spatele eufemismului politizat marxist, se ascunde realitatea familiilor care sunt în mod intergenerațional lipsite de busola Decalogului, de repere culturale, de nădejde în Dumnezeu, de venituri suficiente rezultate din muncă cinstită sau care au căzut pur și simplu pradă destrămării neoliberale a satelor, economiei reale și familiilor României. Mai mult de atât, în cadrul dezbaterilor publice legate de analfabetismul funcțional, de exemplu, dinspre partea școlii, a experților, a profesorilor care își varsă oful în public, a venit mereu răspunsul că școala nu are ce face în această privință pentru că elevii nu mai citesc nimic pentru că așa e atmosfera în familii și în ziua de azi: toți stau cu ochii în ecrane. Cu alte cuvinte, școala se vede depășită ca putere de modelare de autorități paralele, care o concurează dușmănos din afară și care au preluat ostil mintea copiilor și adolescenților: internetul, cultura manelelor favorizată și ea de internet, validarea prin stiluri de viață care nu mai au nimic de-a face cu școala (bani, „țoale de fițe”, groaznice experimente narcotice și sexuale).

În concluzie, din cauza vieții pe care o duc elevii în familiile și cercurile lor de prieteni, școala nu poate face nimic în privința cititului, deci a analfabetismului funcțional. Dar poate face ceva în privința prevenirii sarcinilor la minore? În acest caz modul de viață, deci ce se întâmplă în afara școlii, nu joacă un rol și mai mare decât în cazul cititului? Oare nu cumva școala nu mai poate face nimic în privința cititului și a acumulării structurate de cunoștințe care să permită consolidarea la copii și tineri a unei conștiințe capabile să discearnă binele de rău, adevărul de minciună, frumosul de urât, pentru că se preocupă prea mult cu lucruri pe care nu le poate controla și pe care nici nu ar trebui să încerce să le controleze pentru că nu fac parte din fișa postului? Oare rolul școlii este acela de a preveni sarcinile nedorite cu ajutorul manualelor de Biologie care expun chiar și cei mai inocenți și cuminți copii la cele mai amănunțite – deci indecente, pentru că nu poți pretinde că nu faci sex în public în vreme ce descrii cu lux de amănunte mecanica reproducerii în public, la școală – analize ale mecanicii reproducătoare? Sau rolul școlii este acela de a le transmite copiilor în mod structurat, logic și eficient tot ce are bun, adevărat și frumos lumea în care s-au născut și cresc ei?

Poate că școala ar trebui să se preocupe mai puțin de așa-zisele chestiuni „relevante” azi ‒ cum ar fi achitarea facturii la electricitate, propaganda în favoarea imigrației care are loc la orele de Educație Socială, schimbarea uleiului la mașină sau tipurile de mijloace contraceptive existente pe piață și studiul comparativ al eficienței lor – și mai mult de lucrurile care au fost și vor fi relevante dintotdeauna și întotdeauna. Din aceste permanențe se pot deduce apoi și consecințe relevante pentru ziua de azi sau de mâine. Pentru că, dacă observăm cu atenție (ca la școală), vom vedea că marea majoritate a sarcinilor nedorite nu sunt o chestiune de Biologie, ci de morală (chiar și atunci când sarcina nedorită vine în urma unei agresiuni sexuale, în acest caz agresorul fiind nu un om care ignoră Biologia de clasa a VII-a, ci care trăiește în afara și împotriva codului moral și legal existent nu de azi, ci de milenii). Ceea ce lipsește școlii românești nu este racordarea la ziua de azi, ci cultivarea permanențelor.

Și cum se pot cultiva permanențele într-un sistem de educație care a trecut prin multiple schimbări de planuri cadru, programe, manuale, structură a anului școlar, modalități de examinare și promovare și prin zeci de miniștri în ultimele patru decenii?

Inactualitatea școlii românești vine tocmai din actualitatea ei, din prea marea ei racordare la tot ce e fluctuant, cotidian, nesigur și chiar virtual. Școala românească este conectată la ce nu există și își condiționează produsele să fie conectate la trenduri, la iluzii, la cai verzi pe pereți, e o școală care umple ziua de azi cu golul de mâine, o școală care trăiește doar din promisiuni nerealizate, din halucinații. Vorbesc de nivelul sistemului, nu de nivelul profesorilor care își mențin integritatea profesională și al copiilor cuminți, inteligenți și silitori. Dar tocmai de aceea este nedrept: pentru că aceștia, profesorii și copiii normali, sunt folosiți pentru a justifica perpetuarea sistemului care îi chinuie, care de fapt este asamblat în așa fel încât să nu-i lase să existe, să îi pervertească și înăbușe. La ce bun acest sistem?

Cea mai bună dovadă a nocivității acestui sistem este refuzul lui de a se așeza în continuitate și comparație cu trecutul. Școala pe care o avem acum se definește prin ruptura ei totală de trecut: toți experții și toate cărțile și articolele generate de uriașul mecanism al lui BigReform Inc. pufnesc în râs condescendent sau fug ca dracul de tămâie când aud de „școala de secol XIX”, de școala clasică. De ce? Seamănă cu cineva care nu vrea să mai treacă prin cartierul unde a copilărit pentru că acolo știe toată lumea de unde vine și ce a făcut, îl știu vecinii de mic. De unde a venit actualul sistem școlar de nu suportă să treacă prin cartierul unde viețuiește liniștită școala clasică? E foarte postmodernă această școală postmodernă, e atât de postmodernă încât seamănă cu un impostor, cu un om cu identități fabricate.

Așadar, pentru școala postmodernă tot ce e vechi e depășit. Secolul al XIX-lea este un secol școlar depășit, primitiv aproape. Dar câți oameni primitivi există în ziua de azi?  Ceea ce se observă este că școala clasică era mai bine pregătită să facă din primitiv – din care existau mai mulți în secolul al XIX-lea, nu-i așa? – un om civilizat decât școala din ziua de azi. Școala din ziua de azi este atât de postmodernă, încât nici nu mai are noțiunile de „primitive” și „civilizat”: e prea corectă politic pentru a judeca pe cineva, e diversă, incluzivă și echitabilă (adică se asigură că, indiferent de cât de inteligent și de sârguincios e un elev, el va obține exact același premiu, dacă nu chiar mai mic, ca un elev lipsit de inteligență și de sârguință).

Are rost să avem un sistem școlar preocupat doar de socializare, digitalizare, evoluția pieței globale a muncii (atât de bine deslușită, încât după ce ani de zile s-a tras totul înspre IT, acum îi prinde revoluția IA cu pantalonii în vine pe experții care acum vociferează despre IA sperând să nu observe nimeni că au păcălit lumea) și prevenirea sarcinilor la minori în condițiile în care aceeași școală ne spune că nu poate face nimic în privința drogurilor care se vând pe holurile școlilor gimnaziale și ale liceelor din România?

Are rost să avem un sistem școlar care a abdicat de la datoria lui pentru a se ocupa de lucruri pe care nu e capabil să le rezolve? Are rost să avem un sistem școlar atât de contopit cu problemele vieții de azi încât nu poate oferi un spațiu sigur și curat unde elevii să poată să acumuleze structurat cunoștințe care să le ajute la consolidarea unei conștiințe capabile să facă distincție între adevăr și minciună, bine și rău, frumos și urât?

Orice sistem de educație care nu modelează silueta clasică și chipul lui Dumnezeu din noi este un sistem de educație care produce sălbatici, oricât de modern sau postmodern sau branșat s-ar crede sau s-ar pretinde acel sistem.

(Prefață la antologia Pentru școala clasică, Iași: Timpul/Convorbiri literare, 2026)

^[1] Această incorporare s-a accelerat în SUA (de unde a venit și la noi după 1990) cu legi precum Education for All Handicapped Children Act (1975), care a subliniat importanța unui mediu școlar „minim restrictiv” („least restrictive environment”) și a integrat în școlile publice elevii cu dizabilități, inclusiv pe cei care au nevoie de metode remediale. Aceste metode includ: predarea diferențiată (în funcție de nevoile fiecărui elev); lucrul în echipă la proiecte; predarea asistată de tehnologie; UDL (Universal Design for Learning), adică prezentarea informației în moduri diverse (visual, auditiv, kinetic), astfel încât toți elevii să poată înțelege într-un fel sau altul; educația incluzivă;  modificarea temelor în funcție de elev, extinderea  datei limită în funcție de elev sau chiar lucrări alternative în funcție de elev (deci predarea alternativă nu se mai face în clase alternative, ci în clasele pentru toți).