1878
În 1878 România câștigă independența și pierde trei județe. Același război. Același an. Același aliat. La 4/16 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu și baronul Dimitri Stuart semnaseră convenția prin care România asigura trecerea armatei ruse spre Balcani. În schimb, guvernul imperial se obliga să mențină și să apere integritatea actuală a României. Textul e explicit. Războiul a fost câștigat împreună. La Plevna, unde ofensiva rusă se blocase, trupele româno-ruse au fost puse sub comanda principelui Carol I. România proclamase deja independența unilateral, la 9 mai 1877. La Berlin, marile puteri au recunoscut independența. Condiționat. România trebuia să modifice articolul 7 din Constituție și să cedeze Rusiei sudul Basarabiei. Cahul, Bolgrad și Ismail au trecut la Imperiul Rus. România a primit Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor.
Un singur an conține tot mecanismul: interes comun, victorie comună, apoi recuperarea prețului de către puterea mai mare, cu încălcarea unui angajament scris cu un an înainte.
Cine povestește doar prima jumătate a anului 1878 face propagandă rusă. Cine povestește doar a doua jumătate face propagandă românească. Amândoi mint prin selecție.
Criteriul
O singură regulă, aplicată în ambele direcții. Dacă Rusia a luat, se scrie că a luat. Dacă Rusia a dat sau a susținut un câștig românesc, se scrie la fel de direct. Dacă decizia a aparținut mai multor puteri, se numesc toate. Dacă România a greșit, se scrie România.
Două precizări tehnice, ca să nu umflăm nicio coloană.
Enumerarea nu înseamnă echivalență. Pierderile au fost acte intenționate. Câștigurile au fost aproape întotdeauna efecte secundare ale unui interes rusesc care, momentan, mergea în aceeași direcție cu al nostru.
Restituirea nu e câștig. Returnarea unei părți din ce ai confiscat reduce o pierdere, nu produce un beneficiu.
Cronologia
1775. Austria ia Bucovina din trupul Moldovei, printr-o tranzacție cu Poarta. Prima amputare modernă a spațiului românesc nu vine de la răsărit.
1812. Imperiul Otoman semnează pacea la București și cedează Rusiei partea Moldovei dintre Prut și Nistru. Rusia primește. Turcia cedează. Moldova pierde, fără să fie întrebată.
1829. Pacea de la Adrianopol. Controlul otoman slăbește. Țara Românească recuperează Turnu, Giurgiu și Brăila. Comerțul se eliberează de monopolul otoman. Apar Regulamentele Organice. Simultan, influența rusească crește până la protectorat.
1856. Rusia pierde Războiul Crimeii. Sudul Basarabiei revine Moldovei. Protectoratul exclusiv rusesc dispare.
Chestiunea Principatelor a fost dezbătută la Congres din prima ședință. Din cele șapte puteri, patru au sprijinit unirea: Franța, Sardinia, Rusia și Prusia. Două s-au opus categoric: Austria și Imperiul Otoman. Articolul 24 al tratatului prevede Adunările ad-hoc, care să exprime voința populației asupra organizării definitive. Aceea era formula pentru unire, și toată lumea o înțelegea așa. În iulie 1856, Fuad Pașa a trimis puterilor garante o circulară prin care contesta chiar dreptul divanurilor de a discuta unirea.
1858 și 1859. Convenția de la Paris nu a acordat unirea. A refuzat-o. Articolul 1 dădea numele de Principatele Unite. Articolul 3 impunea doi domni separați, cu două adunări și două administrații. Unirea reală a fost act românesc: la 5 și 24 ianuarie 1859, ambele Principate l-au ales pe același om. Puterile au ratificat un fapt împlinit.
1877 și 1878. Descris mai sus.
1916 și 1917. Rusia e aliat. Contribuția militară e reală: la Mărășești, Armata 4 rusă pierde peste 25.000 de oameni, dintre care circa 7.000 morți. Dar tot atunci cinci corpuri de armată ruse sunt retrase de pe frontul român după eșecul ofensivei Kerenski, frontul e rupt pe sectorul unei divizii ruse, iar generalul Ragoza ordonă o retragere care însemna cedarea localității Mărășești. Grigorescu se opune, Ragoza e înlocuit. O alianță care sângera și se dezintegra simultan.
Apoi Rusia se prăbușește. România rămâne singură.
Tezaurul.
România trimite la Moscova, în decembrie 1916 și iulie 1917, rezerva de aur a Băncii Naționale și o parte din patrimoniul public. Depozitat la Kremlin, inventariat cu protocol semnat de ambele părți, cu obligație explicită de restituire integrală. 91,5 tone de aur fin. În ianuarie 1918, după ruperea relațiilor diplomatice, Consiliul Comisarilor Poporului anunță confiscarea, declarând că păstrează tezaurul pentru poporul român. La Genova, în 1922, rezoluția conferinței cere guvernului sovietic restituirea valorilor depuse la Moscova. Rusia sovietică refuză. În aceeași conferință, Cicerin propune ca URSS să renunțe la pretențiile asupra Basarabiei în schimbul renunțării României la tezaur. Asta e poziția sovietică și apoi rusă, constantă timp de un secol: tezaurul nu e datorie, ci monedă de schimb într-un litigiu teritorial. În 1935 și 1956 se returnează părți din patrimoniul cultural și din arhive. Aurul, niciun gram.
1918. Imperiul Rus dispare. Sfatul Țării votează unirea Basarabiei cu România. În același an se destramă și Austro-Ungaria. România Mare se naște din prăbușirea simultană a trei imperii.
1939. Pactul nu se numește Molotov. Se numește Ribbentrop-Molotov. L-au negociat și semnat Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
1940, iunie. La 23 iunie, Molotov îl anunță pe ambasadorul german Schulenburg că pretenția sovietică se extinde și asupra Bucovinei, care nu figura în protocolul din 1939. Germania obiectează, fiindcă depindea de petrolul românesc. Între 24 și 25 iunie cedează la Basarabia și rezistă la Bucovina. La 26 iunie, Stalin își limitează cererea la nordul Bucovinei, Germania acceptă, iar ultimatumul e înmânat ambasadorului Gheorghe Davidescu. La 27 iunie, Ribbentrop transmite Bucureștiului sfatul de a ceda. Obiecția germană a salvat sudul Bucovinei. Acceptul german a livrat nordul. La ocupare, sovieticii iau și ținutul Herța, care nu figura nici în ultimatum.
1941. România recuperează Basarabia și nordul Bucovinei, apoi trece Nistrul. Luptă la Odessa, în Crimeea, în Caucaz, la Stalingrad. Din acel moment nu mai e statul care își recuperează teritoriul. E participant la invazia URSS. În aceeași perioadă, administrația română organizează deportările în Transnistria, unde mor zeci de mii de evrei și de romi sub autoritate românească.
1944 și 1945, Ardealul de Nord. Armistițiul din 12 septembrie 1944 declară nul Dictatul de la Viena și prevede revenirea Transilvaniei, în cea mai mare parte, sub condiția confirmării prin tratatul de pace. Armata română a luptat pentru acest teritoriu și a plătit scump. Transilvania de Nord a fost eliberată complet la 25 octombrie 1944. Eliberarea militară nu a produs posesia. La 11 noiembrie 1944, Armata Roșie evacuează administrația românească și instalează administrație militară sovietică, cu posturile ocupate în bună parte de foști funcționari horthyști. Bucureștiul cere repetat revenirea. E refuzat de fiecare dată. La 4 ianuarie 1945, la Moscova, Stalin îi spune delegației comuniste române că Ardealul va fi dat României doar dacă se formează un guvern al Frontului Național Democrat. Guvernul Groza e instalat la 6 martie. La 9 martie, Stalin aprobă reinstalarea administrației românești. Trei zile între guvernul cerut și teritoriul returnat. Armata a plătit. Decizia a aparținut altcuiva.
1947. Tratatul de pace confirmă frontierele. Cea de est rămâne cea din 1940. Cea de vest revine la cea din 1938. După 1945. Despăgubiri de 300 de milioane de dolari în produse. Sovromuri. Ocupație militară. Regim comunist instalat sub protecție sovietică. Pierdere de suveranitate pentru decenii.
1948. Insula Șerpilor, ocupată militar din august 1944, trece la URSS prin protocolul Groza-Molotov din 4 februarie și prin procesul-verbal de predare din 23 mai. Protocolul nu a fost ratificat de parlamentul român.
Coloana I. Ce a luat Rusia direct
1812, Basarabia dintre Prut și Nistru.
1878, sudul Basarabiei, cu încălcarea unui angajament scris.
1918, tezaurul. 91,5 tone de aur fin, depuse cu act de restituire, nerestituite. Returnările din 1935 și 1956 au vizat patrimoniul cultural. Soldul e neschimbat.
1940, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. 50.762 km².
1948, Insula Șerpilor.
După 1945, despăgubiri, Sovromuri, ocupație, pierdere de suveranitate.
Lista e grea. Nu trebuie micșorată.
Coloana II. Ce a câștigat România alături de Rusia
1829, autonomie lărgită față de Poartă, libertate comercială, Brăila, Giurgiu, Turnu. Cost atașat: protectoratul.
1856 și 1858, poziția rusă favorabilă unirii, alături de Franța, Sardinia și Prusia, împotriva Austriei și a Porții.
1877, independența, proclamată de România și consolidată prin victorie militară comună.
1878, Dobrogea și Delta Dunării, în același pachet în care se pierde sudul Basarabiei.
Patru intrări. Reale, dar niciuna un dar.
Două cazuri nu intră aici, deși sunt invocate frecvent. 1917 e alianță care se dezintegra, nu sprijin. Ardealul de Nord e teritoriu recucerit de armata română, confiscat administrativ patru luni și returnat contra unui guvern comunist.
Coloana III. Ce a câștigat România din slăbirea Rusiei
1856, recuperarea sudului Basarabiei și sfârșitul protectoratului.
1918, unirea Basarabiei, posibilă prin prăbușirea Imperiului Rus.
Coloana asta e cea care schimbă tot raționamentul. România a câștigat și când Rusia a învins, și când Rusia a pierdut. A pierdut și când Rusia i-a fost aliat, și când i-a fost adversar.
Coloana IV. Ce i se atribuie Rusiei și nu îi aparține
Aici e partea pe care aproape nimeni nu o citește, deși e cea mai ușor de verificat.
Bucovina, 1775. Luată de Austria, nu de Rusia. Rămâne austriacă 143 de ani.
Basarabia, 1812. Rusia a primit-o, dar Imperiul Otoman a cedat-o. Moldova nu a fost parte la negociere. Poarta a dispus de un teritoriu vasal ca de un bun propriu.
Cadrul din 1939. Pactul are două semnături, nu una. Germania nazistă a declarat dezinteres politic pentru Basarabia, ceea ce în limbaj diplomatic înseamnă acord.
Vara lui 1940, cifrele. Aici se vede cel mai bine deformarea. Către URSS: 50.762 km². Către Ungaria, prin Dictatul de la Viena impus de Germania și Italia: 43.492 km². Către Bulgaria, prin Tratatul de la Craiova: circa 7.400 km². Total, aproximativ 101.700 km², adică peste o treime din țară, pierdut în trei luni. Cota rusească din dezastrul anului 1940 e de aproximativ 50 la sută. Restul, adică jumătate, aparține Germaniei, Italiei, Ungariei și Bulgariei.
Cine spune „în 1940 rușii ne-au luat țara” descrie corect jumătate din eveniment și șterge cealaltă jumătate. Nu e nuanță. E eroare de calcul.
Sfatul de a ceda. Documentul german din 27 iunie 1940 recomandă explicit Bucureștiului să accepte ultimatumul sovietic. Singurul aliat pe care se baza România la acea dată i-a spus să cedeze.
Deciziile proprii. Continuarea războiului dincolo de Nistru a transformat România din stat care își recuperează teritoriul în cobeligerant al invaziei. Administrarea Transnistriei și crimele comise acolo aparțin exclusiv autorității românești. Alianța cu Hitler a garantat că pierderea din 1940 va fi confirmată în 1945 de învingători, indiferent cine erau ei.
Totalul
Pe teritorii, în cifre.
Pierdut în favoarea Rusiei și a URSS: Basarabia de două ori, sudul Basarabiei de două ori, nordul Bucovinei, ținutul Herța, Insula Șerpilor. Plus 91,5 tone de aur și două decenii de suveranitate.
Pierdut în favoarea altora: Bucovina la 1775, Transilvania de Nord în 1940, Cadrilaterul în 1940.
Câștigat alături de Rusia: autonomie și trei orașe în 1829, sprijin diplomatic pentru unire, independența în 1877, Dobrogea și Delta în 1878.
Câștigat din slăbirea Rusiei: sudul Basarabiei în 1856, Basarabia în 1918.
Ambele coloane de câștiguri sunt scurte. Coloana pierderilor e lungă. Dar coloana pierderilor atribuite greșit Rusiei e aproape la fel de lungă ca a celor reale, iar în anul cel mai grav din istoria modernă a țării, 1940, cele două sunt aproape egale.
Ce se face astăzi cu istoria asta
Faptele de mai sus sunt exploatate politic în ambele direcții. Nu e ipoteză.
În 2024, purtătoarea de cuvânt a MAE rus a răspuns la chestiunea tezaurului susținând că România ar avea, dimpotrivă, datorii față de Rusia pentru distrugerile din al Doilea Război Mondial, iertate în 1949. Se ia vina reală a României ca aliat al lui Hitler și se folosește pentru a anula o obligație contractuală din 1916 care nu are legătură cu 1941.
Narațiunea rusă folosește la fel Ardealul de Nord. V-am dat Transilvania. Formula omite exact intervalul noiembrie 1944 până în martie 1945.
Narațiunea românească selectivă face operațiunea inversă. Păstrează coloana întâi, șterge restul, obține un vinovat unic și permanent. Avantajul e imediat: dacă o singură putere explică tot, nu mai trebuie explicat nimic altceva. Nici Viena, nici Berlinul, nici Roma, nici Bucureștiul.
Aceeași metodă. Se taie coloane din același tabel. Diferă doar coloanele tăiate.
Concluzia
Contabilitatea nu produce nici „Rusia bună”, nici „România eternă victimă”. Produce trei fapte.
Rusia a luat mult, uneori încălcând angajamente scrise, iar aurul nu l-a returnat nici astăzi.
România a câștigat totuși ceva alături de Rusia, puțin și cu preț, dar real, iar cine șterge asta nu apără adevărul, ci o versiune a lui.
Iar o parte importantă din ce i se pune Rusiei în cârcă aparține Austriei, Porții, Germaniei, Italiei, Ungariei, Bulgariei și Bucureștiului. În 1940, jumătate din teritoriul pierdut a plecat spre vest și spre sud, nu spre est.
Mai e ceva, și explică de ce lista pierderilor e atât de lungă indiferent cine e vecinul.
În două secole, România aproape niciodată nu a fost autorul deciziilor care i-au schimbat frontierele. Excepția e 1859, când puterile proiectaseră o unire de formă, iar românii au impus faptul împlinit și au fost ratificați. Aceea e regula, formulată invers. Când produci fapt împlinit, ceilalți ratifică. Când nu produci nimic, ceilalți decid.
Dacă Rusia a luat, se scrie că a luat. Dacă Rusia a dat, se scrie și asta, cu tot ce a cerut în schimb. Dacă Germania a decis, se scrie Germania. Dacă Turcia a cedat, se scrie Turcia. Dacă Austria a luat, se scrie Austria. Dacă România a greșit, se scrie România.
Altfel nu se face istorie. Se face selecție politică a memoriei, cu contabilitate pe o singură coloană.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu