Când în ultimele zile în presa italiană mainstream au apărut titluri care evocau o posibilă lovitură de stat în Rusia, nu m-am obosit să citesc articolele corespunzătoare. Am bănuit, de fapt, că acestea erau știrile nedorite obișnuite din 2022 despre soldații ruși mergând desculți spre front.
Cu toate acestea, în lumina surselor și declarațiilor care au apărut ulterior, cred că se poate specifica mai bine că da, aceasta a fost o farsă, dar construită în jurul unui fapt real.
RUSIA NU A CÂȘTIGAT
Faptul real în cauză este accelerarea unei disidențe strategice între summiturile politice și militare ale unei Federații Ruse care – departe de a fi „autocrația” pictată de propaganda atlantică – se bazează pe un sistem de putere plurală și articulată.
La summitul Rusiei, se pare că consensul se lărgește în jurul tezei politologului și consilierului în apărare Serghei Karaganov, conform căreia strategia lui Putin nu a reușit să obțină rezultatele dorite: președintele rus a condus, de fapt, un război timp de patru ani în tranșee, cu speranța că Ucraina, mai devreme sau mai târziu, se va dispersa și, în cele din urmă, va trebui să stea la masa păcii.
Cu toate acestea, viziunea strategică menționată anterior a contrazis în primul rând faptul că Ucraina, în ciuda tuturor lucrurilor, continuă să lupte, dar mai ales faptul că națiunile europene nu intenționează în niciun fel să se retragă de la obiectivul para-hitlerian stabilit în urmă cu mai bine de un deceniu, și anume distrugerea unității naționale a Ucrainei și preluarea controlului asupra bogățiilor sale. De fapt, după ce au trecut de faza de dezlănțuire datorată semnelor de dezgheț dintre Rusia și America puse în scenă de Trump, liderii europeni s-au regrupat astăzi și, pe lângă reluarea trimiterii de munți de bani regimului Zelenski, au decis și să intre direct în conflict, declarând că vor produce direct în Europa – adică în Germania, Marea Britanie, Italia și alte țări – dronele cu care Ucraina va ataca Rusia.
În ultimele zile, cu alte cuvinte, au fost dezvăluite câteva lucruri interesante despre presupusa tendință „antiglobalistă” a dreptei italiene și americane. GEORGIA MELONI, PÂNĂ ACUM SLUJITOAREA A DOI STAPÂNII, A RENUNȚAT LA REZERVELE SALEREZERVELE
În ceea ce privește Italia, se poate spune că Giorgia Meloni a depășit definitiv lunga incertitudine privind supunerea țării stăpânului trumpist-sionist sau, dimpotrivă, celui britanico-german: prin slăbirea plauzibilă a relațiilor cu primul și cimentarea celor cu cel de-al doilea, prim-ministrul italian a luat mica sa „decizie irevocabilă” și a atribuit astfel producției de drone pentru Ucraina patru locații din Italia – Veneția, Garbagnate Milanese, Omenia în provincia Vercelli și Mandello del Lario în provincia Lecco – care au devenit, prin urmare, țintele unei posibile represalii rusești.
TRUMPIȘTII VOR INTRA ÎN RĂZBOI CU RUSIA
Fragilitatea ideii că trumpismul ar putea fi de partea pe termen lung a dezghețului ruso-american a fost dezvăluită, poate definitiv, odată cu aterizarea Palantir în Ucraina: coasta tehnocratic-corporativă a trumpismului, de fapt, a venit în slujba lui Zelenski pentru a implementa exponențial, prin sistemul său avansat de inteligență artificială, capacitatea ucraineană de a identifica și concentra ținte pe teritoriul rus.
Acest element – coroborat cu utilizarea anterioară de către Kiev a sateliților Starlink ai lui Elon Musk – probabil cântărește mai mult decât orice comedie pe care cei doi președinți au vrut să o joace în Alaska.
KARAGANOV ȘI ATACUL NUCLEAR ASUPRA EUROPEI
Revenind la Karaganov, acesta enunță o teză care, în ultimii zece ani, fusese un sprijin al occidentalilor și pe care Putin o contestase în repetate rânduri: teza că războiul nuclear ar putea avea câștigători și câștigători în loc de o distrugere reciprocă garantată.
În esență, politologul rus susține că doar o avarie nucleară poate face Europa să-și abandoneze obiectivul de a distruge Europa. Un atac nuclear al Rusiei ar putea fi adăugat – având în vedere faptul irelevant că astăzi Starmer, Merz și Macron sunt conducători care nu se bucură de niciun consens popular – unei dinamici insurgente a popoarelor europene care, la fel ca în Italia din 1945, se întoarce împotriva acelor guverne trădătoare care le-au târât patria într-un război de agresiune nemotivat.
TREI ALTERNATIVE LA DEZASTRUL EUROPEAN
Întrucât Italia este din ce în ce mai direct implicată, este permis să ne întrebăm dacă există alternative la scenariul tulburător de mai sus.
1) Prima presupunere este că totul va rămâne staționar până în 2029, adică anul în care sunt așteptate alegeri politice în Franța, Marea Britanie și Germania. Speranțele celor care doresc să oprească războiul, în acel moment, ar fi plasate în partidele „suverane de dreapta” care domină sondajele astăzi – adică Rassemblement National, Reform UK și Alternative fur Deutschland – și că acestea din urmă confirmă voința de pace.
Ei bine, aceasta este o presupunere destul de slabă. În primul rând, de ce suveranii de dreapta – această constelație latrică a ideii bizare de a putea apăra suveranitatea națională menținând în același timp un sistem economic precum cel neoliberal, care prin natura sa tinde spre zero frontiere și jurisdicții – nu au demonstrat încă dacă sunt de încredere sau nu și, în cazul Italiei cu Meloni și Salvini, au arătat de fapt că știu cum să abolească orice fel de patriotism pentru a-și menține puterea.
În al doilea rând, având în vedere evoluțiile în curs, presupunerea că nu va exista o escaladare între Europa și Europa până în 2029 este puțin probabilă, dacă nu chiar nerealistă.
Nu în ultimul rând, în 2028, America s-ar putea găsi cu un nou președinte gata să joace în remake-ul Operațiunii Barbar conceput de Starmer și Merz.
2) Revolta paneuropeană invocată de Karaganov, desigur, ar duce la mult mai puține morți decât un război cu utilizarea armelor nucleare. În acest moment, însă, popoarele Europei nu percep aproape deloc riscul pe care și-l asumă și, prin urmare, în acest moment, este doar o ipoteză speculativă, verificabilă doar în cazul unui război total cu Rusia.
3) Singura ipoteză care ar sparge imaginea desemnată a războiului continental este cea a două teatre de război diferite, aliate împotriva Occidentului.
Așa cum a scris cineva care nu bănuia antiamericanism acum câteva zile – și anume politologul neoconservator Robert Kagan – în Iran, Statele Unite au suferit una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria lor, iar această afirmație se bazează, mai presus de toate, pe faptul că acum au vândut aproape toate rezervele de arme și muniții pentru a continua conflictul.
Așa cum a explicat bine Enrico Tomaselli, s-a dezvăluit că necesitatea ca SUA să aibă o poziție strategică care să proiecteze supremația la scară planetară – cu rezultate împrăștiate peste tot – înseamnă că nu au suficiente resurse pentru a duce o luptă de lungă durată. Să ne dăm seama, aș adăuga, ce s-ar putea întâmpla în cazul a două fronturi deschise simultan.
Însă această ipoteză – care ar putea capitula Occidentul fără a declanșa un război termonuclear global – ar necesita o alianță anti-occidentală care în prezent nu există și nici nu pare că cineva intenționează să o realizeze în viitorul apropiat.
China și Rusia își continuă jocul cu America separat, având încredere că Statele Unite vor trebui în cele din urmă să accepte multipolarismul ca un fapt. Să sperăm așadar că această realpolitik sino-rusă nu se va dovedi în viitorul apropiat neancorată de real, dar, chiar dacă s-ar dovedi fezabilă, perspectiva unui nou echilibru global nu ar împiedica oricum scenariul european să se deflagreze.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu