Există în istoria politică momente care seamănă cu marile tragedii grecești și există momente care seamănă cu o ședință de asociație de proprietari în care administratorul a dispărut cu fondul de reparații. România pare să fi ales a doua variantă. Cu insistență. Cu perseverență. Cu o vocație aproape artistică pentru ridicol.
În ultimele săptămâni, publicul a fost invitat să urmărească încă un episod din serialul „Salvarea Europei prin împărțirea funcțiilor”, producție realizată de aceeași distribuție care, de vreo cincisprezece ani, salvează țara cu rezultate comparabile cu cele ale chirurgilor medievali care tratau migrena prin trepanație.
Președintele Dan, USR, PNL, PSD, sateliții, anexele și toate formațiunile care se autointitulează „responsabile” au descoperit, cu o surprindere demnă de personajele lui Caragiale, că matematica parlamentară nu ține cont de comunicatele de presă și nici de fotografiile făcute la Bruxelles. Țara trebuie guvernată. O revelație spectaculoasă. Aproape mistică.
Dar adevărata dramă nu este nici măcar impasul guvernamental. Adevărata dramă este PNL.
Partidul care odinioară revendica moștenirea Brătienilor a ajuns să revendice, mai degrabă, moștenirea acelor mercenari renascentiști care luptau pentru orice principe dispus să plătească solda la timp.
De la Antonescu încoace, liberalii au cultivat cu o grijă de horticultor paradigma trădătorului de succes. Omul care se pleacă este premiat. Omul care schimbă tabăra este promovat. Omul care jură credință unei idei este suspect. Cel care jură credință oricui se află temporar la putere este considerat material de conducere. Au trecut prin alianțe, fuziuni, absorbții și transfuzii politice cu viteza cu care un turist japonez schimbă trenurile în gara din Tokyo. Au fost anti-PSD. Apoi pro-PSD. Au fost anti-Băsescu. Apoi băsiști. Au fost iohanniști. Apoi anti-Iohannis. Au fost liberali. Apoi tehnocrați. Apoi progresiști. Apoi s-au vrut conservatori. Apoi orice era necesar pentru a mai prinde o fotografie în primul rând.
Și acum se miră că partidul seamănă cu corabia lui Tezeu după ce fiecare scândură a fost înlocuită de zece ori.
Nu mai știe nimeni ce reprezintă PNL. Nici măcar peneliștii. Mai ales ei.
Când un partid își petrece cincisprezece ani explicând că principiile sunt negociabile, oamenii încep să creadă că partidul însuși este negociabil. Și au dreptate.
De aceea asistăm astăzi la spectacolul unei formațiuni care vorbește despre demnitate în timp ce privește peste umăr să vadă cine mai pleacă și încotro. Despre identitate în timp ce își caută identitatea cu lanterna. Despre viitor în timp ce seamănă tot mai mult cu o fotografie de grup de la o reuniune a foștilor elevi. Iar în jurul său se agită întreaga tabără autointitulată europeană, asemenea aristocrației bizantine din ultimele zile ale Constantinopolului: certându-se pe ranguri, pe sigilii și pe ordinea protocolară în timp ce zidurile trosnesc. Și barbarii sunt la poarta Puterii.
Președintele joacă șah cu piese care nu vor să fie piese.
PSD joacă table. USR joacă un joc pe care îl înțeleg doar ei. PNL caută regulamentul. Iar țara stă pe margine și plătește bilet.
Ce impresionează nu este incapacitatea lor de a produce o direcție. Politicienii români au mai fost dezorientați. Impresionantă este incapacitatea lor de a înțelege propria decădere.
Fiecare vorbește despre pericolul extremismului ca despre o furtună misterioasă apărută din senin, de parcă nu ei au petrecut ani întregi demolând încrederea publică, transformând politica într-un târg de transferuri și administrând statul ca pe un SRL aflat în insolvență.
AUR nu este cauza. Este factura. Iar factura vine întotdeauna. Mai devreme sau mai târziu.
Când ai construit o cultură politică în care succesul înseamnă să sari dintr-o barcă în alta exact înainte să se scufunde, ajungi inevitabil într-o situație în care nu mai există marinari, nu mai există căpitani și nu mai există direcție. Există doar oameni care sar.
Iar valul e tot mai aproape.
Radu Zlati
Radu Zlati 
Lasă un comentariu