Mihnea Maruta: Legionarii, comuniştii şi noi. Ficţiunile a trei generaţii (I)

“Avem impresia că suntem primii pentru care lumea nu mai prezintă nici o stabilitate – vreau să spun după război, cu societatea asta de consum, suprapopulaţia şi celelalte. În realitate, stabilitatea trebuie să fi fost întotdeauna o ficţiune (…). Orice generaţie construieşte o ficţiune pentru generaţia următoare, o ficţiune numită mamă, casă, educaţie, religie. Iar între o ficţiune şi cealaltă nu există o strictă continuitate; dimpotrivă, nu e rar ca un tânăr să se revolte, să renege ficţiunea de stabilitate a părinţilor. Oricum însă, dacă nu se sinucide, dacă nu este prea puternic ori dacă nu vrea să cadă iremediabil în marginalitate, atunci va fi obligat – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru el – să elaboreze o ficţiune nouă pentru propriii săi fii şi fiice.”


Am citat din “Tozgrec”, fascinantul roman postum al lui Ioan Petru Culianu apărut de curând la editura Polirom. În acest citat se găseşte un fir de idee care, dacă e tras cu binişorul, ne poate ajuta să înţelegem mai bine istoria politică şi mentală a României din ultimii 70-80 de ani, dominată de două ficţiuni, legionarismul şi comunismul, care nu şi-au pierdut încă puterea de seducţie.

Mai întâi, să limpezim premisele. Nevoia de stabilitate e definitorie pentru oameni şi traiul lor împreună, deci nu mai trebuie justificată căutarea de metode care să o facă posibilă. De ce, însă, ficţiunea ar fi cea mai eficientă dintre aceste metode? Pentru că numai un ideal, numai un ţel inventat, dotat cu elemente ale perfecţiunii, poate atrage o masă mare de indivizi într-o asemenea măsură, încât ei să se grupeze pentru a-l atinge, renunţând astfel la conflictele interne cauzatoare de pericol constant. Numai o ficţiune cu promisiuni comune, destinate tuturor, stârneşte suficient magnetism pentru ca indivizii să-i subsumeze o parte din acţiunile lor sau chiar întreaga viaţă.

Frica de moarte poate fi deviată sau atenuată prin amăgirea că participi la un scop general foarte nobil şi transpersonal, situat într-un orizont de timp acceptabil.

Asta au înţeles şi aşa au procedat atât legionarii, cât şi comuniştii. Mântuirea ca neam – adică o fericire colectivă în viaţa de apoi, şi dispariţia inegalităţii – adică o fericire colectivă pe această lume, ambele respectă criteriul de ideal pentru care te poţi minţi că merită să te sacrifici. În plus, propaganda însoţitoare te convinge că acest ideal poate fi atins dacă nu de generaţia primă,  întemeietoare, atunci măcar de copiii acesteia sau, cel mult, de nepoţi. Acesta e orizontul “acceptabil” de care vorbeam, al cărui miraj energizează decizia de înrolare.

Păstrând termenii lui Culianu, este evident că o generaţie nu construieşte voluntar o astfel de ficţiune: nu există un acord majoritar care să fie preliminar formulării visului. O dovadă la îndemână este că legionarismul s-a întărit prin aderenţă benevolă, în timp ce comunismul a beneficiat de impunere violentă, fiind îmbrăţişat şi asimilat abia în faza a doua. Discuţia poate fi interminabilă, fiindcă ramificaţiile şi cauzele unei dominante istorice provin din multe domenii ale existenţei; important, până aici, este să înţelegem de ce au reuşit cele două ideologii să coaguleze şi să rămână repere în imaginarul colectiv.

Ideea lui Culianu explică şi obsesia comuniştilor faţă de “pericolul legionar” atât în primele decenii de după preluarea puterii, cât şi după 1989, când tiparele bolşevice ale educaţiei n-aveau cum să se estompeze subit. Iar explicaţia e aceasta: ficţiunile “se simt” reciproc, se detectează precum femeile care-şi dispută acelaşi bărbat puternic. Ele nu pot coabita, niciuna nu poate tolera rămăşiţe ale celeilalte, deoarece orice sâmbure îngropat poartă în sine potenţialul triumfului. Ca atare, adepţii lor se adulmecă, se urmăresc şi se anihilează indiferent de mediul unde se ascund sau se intersectează.

Să rezumăm: în anii ’30-’40 ai secolului trecut, cea mai influentă vrajă colectivă a fost făgăduinţa unei Românii „ca soarele sfânt de pe cer”. Îi recunosc fascinaţia chiar şi unii care nu i-au cedat, precum Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau, mai recent, Mircea Ionescu-Quintus. Generaţia celor născuţi la început de secol se antrena pentru stabilitatea prin credinţă în timp ce refuza liberul arbitru al celor de altă părere. Sovieticii i-au omorât sau i-au distrus în puşcării, altfel nu i-ar fi înduplecat. Şi viaţa a mers înainte, cum se spune, iar grosul generaţiei de la mijlocul secolului, victimă a terorii şi spălării creierelor, a ajuns să creadă în utopia egalitară ori să se autosugestioneze că şantierele sunt locul şi modelul dăruirii de sine.

Dăm istoria pe „repede înainte” şi iată-ne pe noi, ucenicii dedublării, copiii comuniştilor şi nepoţii generaţiei seduse de Căpitan, defrişând o lume în care adevărul şi libertatea au şansa de a trece de pe verso pe faţa realităţii. Am trăit ficţiunea părinţilor şi am aflat-o şi pe cea a bunicilor, dar, cu toate că ambele continuă să inspire şi să înfierbânte, suntem pe cale să ne elaborăm, inevitabil, propria iluzie, în care ne învăluim copiii, generaţia lumii virtuale. Dar despre asta, în textul de săptămâna viitoare.

sursa: ImpactNews

Reclame

Etichete:, , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: