L. Davidescu: De ce se închid spitalele. Există altă soluție decât competiția privată?

Probabil că puțini, cu excepția angajaților, plâng după cele 67 de spitale închise. Și cu siguranță împuținarea lor va salva oameni, nu îi va ucide. Scopul celor mai multe a încetat de mult să fie de-a salva pe cineva, dacă a fost vreodată.

cheltuieli-sanatate-pib+ Click pe grafic pentru mărire +

Jocul de-a supraviețuirea într-un spital mic decurge așa: Pacienții îl evită cu orice preț, iar spitalul îi ține cu orice preț internați pe cei care se întâmplă totuși să ajungă acolo (prea bătrâni, prea săraci) chiar cu prețul vieții lor.

Partea proastă e că decizia de închidere marchează doar începutul unei prăbușiri controlate. Sunt retezate membrele cangrenate, dar infecția e lăsată să-și vadă de treabă. În lipsa unor rezolvări acum, vor veni noi tăieri în viitor.

În 1997, guvernul Ciorbea se punea pe reforme. Câteva zeci de întreprinderi de stat erau închise pentru că aveau datorii prea mari. Unele s-au dovedit greșeli pe moment. Câteva au devenit viabile mai târziu. Majoritatea au rămas într-adevăr închise sau și-au redus dramatic activitatea. Însă marea greșeală era că statul făcea o selecție la care nu se pricepuse niciodată, în loc să vândă și să-i lase pe alții să o facă.

Un spital “de țară” nu poate oferi niciuna din cele două motivații posibile pentru medicii buni: nici satisfacție profesională, pentru că nu sunt destui bani pentru a echipa atâtea unități la standardele tehnice contemporane, nici salarii, pentru că ele sunt mici prin lege!

Pentru primul caz, al dotării, soluția este adaptarea la nevoile locale, pe baza puținelor resurse disponibile. Se numește restructurare și de cele mai multe ori nu este pe placul personalului existent. Azilele de bătrâni sau îngrijirea paliativă, sugerate acum, sunt exemple bune – nici pe departe singure, dar este nevoie de spirit întreprinzător la nivel local pentru a identifica oportunitățile. Însă angajatul de la stat nu știe decât să primească ce i se dă, ca pe o năpastă. Așa că vor fi de acum azile mizerabile și centre de îngrijire de care toată lumea se va feri.

Pentru al doilea caz, al salariilor, soluția presupune majorarea substanțială măcar în cazul medicilor (batjocura este acum prea mare iar efortul financiar necesar este prea mic pentru a justifica un refuz), dar și diferențierea lor. Însă pentru ca salariile să poată fi diferențiate în mod corect, este nevoie de un sistem care să stimuleze performanța de la primul până la ultimul nivel.

Nici adaptarea serviciilor la realitate, nici a salariilor la performanță nu se pot întâmpla în lipsa singurului stimul care chiar poate face lucrurile să se miște în direcția bună: competiția.

Contrar aparențelor, competiția există acum în domenii ca sănătatea sau educația. Cei mai buni elevi se bat pentre cei mai buni profesori și invers. Cei mai înstăriți pacienți se bat pentru cei mai performanți medici și invers. Asemănarea cu piața concurențială este că banii circulă și răsplătesc performanța. Deosebirea este că pe baza acestor fluxuri nu se iau decizii. Cel mai căutat medic rămâne cu același salariu pe hârtie ca și cel mai ocolit. Un spital unde sunt cozi va primi aceleași sume ca unul care face internări fictive. Primul nu-și acoperă cheltuielile din deconturi, așa că fiecare pacient vindecat înseamnă încă un pas spre epuizarea fondurilor. Al doilea facturează servicii și medicamente pe care nu le folosește și îngrașă astfel buzunarele directorilor și politrucilor locali. Este exemplul perfect de contraselecție. Proces care va continua cât timp căpușele spoliatoare sunt în viață. Până când ultima gazdă va sucomba.

Soluție perfectă de finanțare a sistemului de sănătate nu există – întotdeauna trebuie sacrificat ceva: fie universalitatea serviciului medical (dacă fiecare pacient e pus să-și plătească serviciile), fie calitatea (dacă statul se ocupă de management), fie prețul (dacă finanțarea rămâne publică dar actul medical devine privat). România este în situația în care chiar nu-și permite să sacrifice nimic.

Totuși, o decizie trebuie luată – iar varianta care minimizează pierderile și maximizează câștigurile pare cea de-a treia: serviciu universal din bani publici, dar prestat de spitale private, după modelul canadian. Costurile aparente ar crește, însă s-ar putea ca în realitate – scăzând șpăgile care au devenit deja rutină – ele chiar să scadă. Importante pentru buget nu sunt însă costurile totale ci costurile proprii. Pentru asta, se impune un sistem de coplată care să nu-i menajeze pe cei care își permit să plătească, dar nici să nu-i împovăreze pe cei care nu-și permit.

Un model funcțional există deja, culmea!, chiar în sistemul medical românesc. Este metoda de compensare a medicamentelor în funcție de cel mai ieftin sortiment existent pe piață. Aplicarea acestei metode la serviciile medicale ar asigura gratuitatea pentru cei care n-au bani și o subvenție rezonabilă pentru cei care au plătit lună de lună asigurarea dar vor totuși servicii mai bune.

Pentru asta, nici măcar nu este necesară privatizarea propriu-zisă. Este nevoie doar ca decontările să fie din principiu disponibile pentru orice nou-intrat pe piață, chiar dacă este privat. În caz că spitalele publice se vor dovedi în continuare mai eficiente, ele vor fi cele care vor supraviețui. Iar dacă nu, măcar vor mai exista spitale!

În primele imagini difuzate după ‘89 din supermarketurile vestice, abundența părea ostentativă: “nici chiar așa”, era prima reacție a unor “pacienți” obișnuiți cu cozile, rațiile, magazinele goale, murdare și cu disprețul explicit al vânzătoarelor. Când au apărut primele magazine private, vechile “alimentara” au dat faliment rapid. Și, deși alimentația ar putea fi considerată “ramură strategică”, nimeni n-a apucat să se sperie că “privații vor ridica prețurile” sau “vor înfometa națiunea”. Din fericire! Astăzi am fi vorbit despre închiderea a 67 de Gostaturi din comune unde, în actualul fir al istoriei, există supermarketuri cu marfă pe alese.

sursa:  VoxPublica

Etichete:, , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: