Al.T. Patrascu: Smochina Presedintelui

Moscova considera Marea Neagra drept “un lac rusesc”. Gazprom “mai eficienta decit Armata Rosie” in subjugarea Europei. “Nu o sa stau in genunchi in fata Rasaritului”. Afirmatii transante, dure, departe de obisnuitul limbaj diplomatic.

Presedintele Basescu este deja bine-cunoscut pentru declaratiile sale despre relatiile cu Rusia. Periodic Presedintele abordeaza acest subiect in stilul sau caracteristic; invariabil, urmeaza o furtuna in presa, Moscova pufneste nemultumita, toata lumea sare ca arsa, blogurile si forumurile incep sa duduie de indignari pro si contra. Oricum, nu dureaza mult, iar dupa vreo saptamina totul se linisteste si e dat uitarii. Asa s-a intimplat si cu ultimele declaratii legate de Regele Mihai, Antonescu si razboiul din est, rezultatele la bacalaureat si isteria “rapirilor” de copii preluind rapid capul de afis.

Din pacate, de fiecare data, natura relatiilor romano-ruse trece in planul secund, iar focusul se deplaseaza catre persoana Presedintelui si limbajul sau uneori prea colorat. Din pacate, de fiecare data, dintr-un motiv sau altul, presa creeaza imediat in jurul subiectului un fel de perdea de fum, polemica alunecind in derizoriu. Fie ca sintem in 2005, in 2008 sau in 2011 scenariul se repeta si tinde sa mascheze esenta problemei.

Frecvent uitam un lucru: Rusia nu este un stat simpatic. Este un colos pe care il privim prea de aproape pentru a ne simti in siguranta. Este un imperiu in refacere, o mare putere in convalescenta dupa ce a esuat intr-un razboi, fie el chiar si rece.

Din perspectiva unei “longue durée”, incepind cu secolul XVIII teritoriile romanesti au fost amenintate constant din trei directii, Turcia, Austria si Rusia; nimic surprinzator daca te uiti pe o harta. O zona inapoiata, divizata si saraca, aflata in vizorul unor mari puteri. O zona aflata la periferia si confluenta a trei modele culturale.

De Imperiul Otoman am scapat in urma Razboiului de Independenta si a Primului Razboi Balcanic; de austrieci in urma Primului Razboi Mondial. Amenintarea ruseasca s-a indepartat de abia dupa incheierea Razboiului Rece.

S-a indepartat, dar nu suficient. Chiar daca nu mai avem granita comuna cu Rusia, chiar daca aderarea la NATO ne-a adus garantii de securitate, situatia din zona Marii Negre e departe de a fi stabila. Ucraina, Georgia si Moldova continua sa oscileze intre Est si Vest, conflictele inghetate (Transnistria, Abkhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabakh) pot oricind sa se reaprinda, iar masiva prezenta militara rusa din regiune nu face decit sa complice si mai mult situatia.

In topul amenintarilor externe la adresa Romaniei Rusia conduce detasat. Chiar daca riscul unei actiuni militare directe este extrem de scazut, presiunea constanta in directia restabilirii unui control strategic rusesc asupra zonei Marii Negre nu este de natura sa ne linisteasca, principalele subiecte relevante pentru noi fiind situatia din Moldova si asigurarea securitatii energetice.

Dependenta Romaniei de importurile de energie e bine cunoscuta. Chiar daca, cu un factor de dependenta de circa 30%[1], stam mult mai bine decit majoritatea celorlalte state din UE, principala problema consta in lipsa de diversitate a furnizorilor, aproape toate importurile provenind din Rusia, iar daca avem in vedere practica curenta a acesteia de a-si folosi dominanta energetica in scopul santajarii tarilor consumatoare, e limpede ca se impune gasirea unui furnizor alternativ.

Usor de spus, greu de facut; chiar daca presupunem gasirea unei surse stabile de aprovizionare in afara zonei Marii Negre, capabila sa asigure un flux constant si economic viabil de petrol si de gaze naturale, principalul factor limitator este dat de traficul problematic prin Strimtorile Turcesti. Bosforul si Dardanelele sint supraglomerate; daca se ia in calcul si traficul local dintre zona europeana si cea asiatica a Istanbulului, se estimeaza[2] ca Bosforul este pe locul doi in topul celor mai strabatute cai maritime din lume. Mai mult, intre 1953 si 2002 au fost inregistrate aici 461 de accidente de navigatie, majoritatea fiind coliziuni[3].

 

Un incident major implicind un tanc petrolier de mare capacitate poate bloca traficul pentru saptamini intregi; asa s-a intimplat, de exemplu, in 1979, cind pe 15 noiembrie petrolierul romanesc Independenta s-a ciocnit cu o nava cargo din Grecia, iar multiplele explozii si incediul ce a durat o luna, pina pe 14 decembrie[4], au dus la oprirea pe termen lung a navigatiei prin Bosfor.

In cazul gazului petrolier lichefiat (GPL) pericolele sint si mai mari si explica in parte reticenta Turciei in a accepta cresteri ale traficului prin Strimtori. Un calcul (mult prea) sumar[5] sugereaza ca explozia unui vas de transport GPL de 30.000 de tone ar putea genera o energie de 11 ori mai mare decit cea a bombei atomice folosite la Hiroshima. Chiar daca autorul (Necmettin Akten) obtine un rezultat mult exagerat prin hiper simplificarea premizelor, ne putem face totusi o idee despre amploarea problemei, iar daca luam in considerare si toxicitatea gazului transportat devine clar ca a te baza pe un trafic semnificativ marit de resurse energetice prin Bosfor nu este o optiune realista, cel putin nu pe termen scurt sau mediu[6].

Si atunci? Singura optiune viabila ramine tot aprovizionarea din zona Marii Caspice cu tranzit spre Romania prin zona Marii Negre. Mai mult, atit din motive practice cit si politico-strategice, pe lista potentialilor furnizori disponibili in viitorul apropiat ramin doar Azerbaijanul si Turkmenistanul (sub rezerva construirii unei conducte trans-caspice). In ceea ce priveste celelalte tari cu rezerve importante de gaze; Iranul nu e “frecventabil”, iar Irakul este instabil politic.

Sa ne uitam din nou pe harta. Pe unde pot exporta azerii gaze si petrol spre occident[7]? Nu au prea multe alternative, Iranul, Rusia si Armenia (principalul inamic al Azerbaijanului de la razboiul declansat in 1988 si, in acelasi timp, tara aliata Rusiei) blocheaza aproape toate rutele; singurul drum deschis ramine Georgia. Acum devine evident de ce Bucurestiul acorda o importanta atit de mare relatiei cu conducerea de la Tbilisi: fie ca se are in vedere o ruta terestra (Nabucco), fie una maritima (AGRI), totul depinde de suportul Georgiei.

Georgia nu este nici pe departe intr-o situatie fericita. Desi a reusit in 2007 sa obtina retragerea trupelor rusesti stationate la bazele din Batumi si Akhalkalaki, in urma razboiului din 2008 Rusia a recunoscut independa celor doua provincii separatiste (Abkhazia si Osetia de Sud) si s-a instalat si mai puternic in zona; la fel ca in Transnistria, armata rusa dispune si in Abkhazia de o baza militara la Gudauta unde sint stationate avioane de lupta, tancuri, blindate de infanterie si sisteme de aparare anti-aeriana[8].

Reteta folosita de Moscova in Georgia a fost aplicata initial in cealalta extremitate a Marii Negre, in Republica Moldova. La fel cum, cu sprijin rusesc, in 1991 – 1993 Abkhazia si Osetia de Sud au devenit cvasi-independente, asa si Transnistria s-a separat, de facto, de Moldova in urma razboiului din 1990- 1992. Si in Georgia si in Moldova armata ruseasca este instalata in regiuni separatiste, aparate si finantate de Moscova; si intr-un caz si in celalalt, conducerea de la Kremlin patroneaza regimuri marioneta folosite ca pioni in negocierile internationale. Pina si modalitatea de “pedepsire” a celor doua state este identica: in 2006 Rusia a oprit importul de vinuri din Moldova si Georgia sub pretextul descoperirii unor “urme de pesticide”[9]. “Respecta-te pe tine si patria. Nu bea vinuri georgiene!” indemna Comsomolskaya Pravda in mai 2006[10].

Republica Moldova si Georgia. Doua tari situate diametral opus, in vestul si estul Marii Negre, dar cu o evolutie similara din punct de vedere politic, social, economic si militar. Doua tari amenintate de Rusia si de a caror securitate este legata, intr-un fel sau altul, securitatea Romaniei; doua tari aflate in centrul politicii externe a Bucurestiului.

Atit in cazul Republicii Moldova cit si al Georgiei, ajutati de noua noastra pozitie de membri in NATO si in Uniunea Europeana cit si, de ce nu, de o politica coerenta si consecventa, am obtinut progrese importante. Georgia este condusa de un regim pro-occidental, iar relatiile cu Tbilisi-ul sint foarte bune. La Chisinau s-a reusit sa se indeparteze regimul comunist al lui Voronin, iar Moldova a intrat in vizorul oficialilor europeni si americani, fiind considerata “lider în Parteneriatul Estic”.

Pe de alta parte, in ceea ce priveste securitatea energetica, atit Nabucco cit si AGRI continua sa faca progrese (uneori cu concursul esential al Romaniei[11]), iar investitiile masive in parcuri eoliene reduc treptat dependenta de importuri.

Dupa cum am mentionat deja, cheia acestor rezultate pozitive este data de coerenta si consecventa politicilor, mai ales in ceea ce priveste cadrul de cooperare regionala cunoscut sub numele de Sinergia Marii Negre[12] si in care diplomatia romana s-a facut remarcata[13].

Se spune ca, in urma cu 2.200 de ani, Cato cel Batrin, s-a folosit intr-o dezbatere in Senat de citeva smochine africane ca pretext pentru a aduce in discutie amenintarea reprezentata de Cartagina. Cato nu era un om placut si putini il simpatizau; cu toate acestea, problemele ridicate de el erau reale.

Din 2004, constant, Presedintele Basescu reia in discursurile publice tema relatiilor cu Rusia. E adevarat, poate ca nu gaseste intotdeauna cea mai buna modalitate de a o face, dar ar fi o mare greseala sa ignoram problemele pe care le semnaleaza si, din pacate, presa tinde sa se concentreze pe forma in detrimentul continutului.

Cel tirziu in 2014, Traian Basescu isi va inceta mandatul la Cotroceni, iar cel sau cea care ii va succeda in functie va avea o mare responsabilitate: continuarea liniei generale a politicii la Marea Neagra, elaborata si pusa in practica din 2004 si pina in prezent. Asigurarea securitatii Romaniei in raport cu Rusia nu este o marota a actualului presedinte ci principalul obiectiv de politica externa, iar pe plan european am reusit sa trecem de la faza de “downloading” a normelor comunitare la una de “uploading” prin care sa determinam aplicarea la nivelul Uniunii a unui set de politici externe regionale in conformitate cu prioritatile noastre nationale. Am facut progrese si sintem pe drumul cel bun; sa nu-l parasim de dragul unor vendette politice!

[1] http://ec.europa.eu/energy/energy_policy/doc/factsheets/mix/mix_ro_en.pdf

[2] Akten, N. (2006). Shipping accidents: a serious threat for marine environment, J. Black Sea/Mediterranean Environment, Vol 12:269-304 (2006); http://www.blackmeditjournal.org/pdf/2006_vol12_no3-5.pdf

[3] idem

[4] Center for Tankship Excellence; http://www.c4tx.org

[5] Akten, N. (2006). Shipping accidents: a serious threat for marine environment, J. Black Sea/Mediterranean Environment, Vol 12:269-304 (2006); http://www.blackmeditjournal.org/pdf/2006_vol12_no3-5.pdf

[6] Recent, primul ministru turc a lansat ideea unui canal care sa ocoleasca Instanbulul si sa descongestioneze Bosforul; http://www.guardian.co.uk/world/2011/apr/27/istanbul-new-bosphorus-canal

[7] Exista si o conducta prin Rusia, Baku–Novorossiysk, dar livrarile prin ea au cunoscut sincope datorate neintelegerilor dintre partea azera si cea rusa

[8] http://en.rian.ru/russia/20090812/155790250.html

[9] http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4860454.stm

[10] http://en.wikipedia.org/wiki/File:KP_Don%27t_Drink_Georgian_Wine_poster.jpg

[11] Uzuna, R. (2010). “Learn to live with the Bear at your door – Romania and European energy security”, p. 30

[12] http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdf

[13] Şurubaru, Neculai-Cristian. “Multi-Level Diplomacy? The Socialization of European Permanent Representatives Romania and Bulgaria – A Comparative Case Study”. MA thesis (Budapest: Central European University/CEU, June 2009 – available on line) citata in Angelescu, Irina. “Punching Below its Weight? Europeanization and Romanian Foreign Policy” (disponibila la http://www.euce.org/eusa/2011/papers/7j_angelescu.pdf)

sursa: Contributors

Etichete:, , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: