Declanşată în primăvara anului 2010 în Grecia, criza datoriilor suverane s-a intensificat şi propagat în Europa în trimestrele care au urmat. Imposibilitatea guvernului de la Atena de a se finanţa din pieţele financiare (dat fiind nivelul ridicat al dobânzilor solicitate de investitori) a determinat solicitarea sprijinului internaţional. Instituţiile europene şi Fondul Monetar Internaţional au convenit asupra unui prim pachet de susţinere financiară (de aproximativ 110 mld. euro) în mai 2010.
După primul episod elen au urmat alte economii cu vulnerabilităţi macroeconomice acute (deficite bugetare ridicate în anii de criză economico-financiară, care au contribuit la o dinamică nesustenabilă a datoriei publice): Irlanda (la finele anului 2010) şi Portugalia (la începutul anului 2011).
Ulterior, am asistat la al doilea episod elen al crizei finanţelor publice din Europa, în vara acestui an. Iar criza finanţelor publice a intrat într-o nouă etapă, prin propagarea către economiile cu o dimensiune importantă în Zona Euro (cazul Italiei, care a intrat în hora atacurilor speculative ale pieţelor de capital).
Intensificarea crizei finanţelor publice a fost determinată deinconsistenţa fundamentală a Uniunii Monetare Europene – arhitectura monedei unice în Europa a exclus scenarii alternative pentru o astfel de criză a datoriilor suverane: salvarea unui stat membru (clauzano-bailout); ieşirea unui stat membru din uniunea monetară; falimentul unui stat membru; un mecanism de soluţionare a unei astfel de situaţii.
Iar propagarea crizei în Zona Euro a fost determinată de lipsa Uniunii Politice. Prin participarea unui stat la o uniune monetară se pierde atât controlul politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, dar şi posibilitatea de a controla moneda în care economia respectivă se împrumută (De Grauwe, 2011). Situaţie similară cu cea a economiilor emergente, care se împrumută în principalele monede internaţionale, dar pe care nu le controlează. Aceste economii devin vulnerabile la modificări ale sentimentului din pieţele financiare. O deteriorare a acestui sentiment poate provoca ieşiri de capital (crize de lichiditate), care pot conduce la insolvenţă. Cum de altfel s-a întâmplat cu Grecia, Irlanda şi Portugalia care se află în faliment de facto(acestea au fost retrogradate la categoria junk de către Agenţiile de Rating, devenind simple economii emergente din cadrul Zonei Euro).
Conştientizând momentul critic traversat de Uniunea Monetară Europeană, autorităţile europene au încercat să răspundă prompt acestei crize a datoriilor suverane, încă din primăvara anului trecut. Au gândit rapid şi negociat programe de susţinere financiară a statelor care nu se mai puteau finanţa din pieţele financiare. De asemenea, au analizat factorii fundamentali care au condus la declanşarea, intensificarea şi propagarea crizei, încercând să identifice soluţii pentru contracararea acesteia.
Trebuie însă menţionat faptul că o parte din măsurile adoptate au încălcat principiile de bază ale construcţiei monetare europene (ceea ce poate exprima disperarea şi panica factorilor de decizie ale acestor instituţii). Pe de o parte, Banca Centrală Europeană a monetizat o parte din datoria publică a statelor care au solicitat sprijin extern (Grecia, Irlanda, Portugalia) (încălcând Statutul). Pe de altă parte, guvernele ţărilor membre ale Uniunii Monetare Europene au sprijinit salvarea economiilor cu probleme, încălcându-se astfel articolul 125 din Tratatul de la Maastricht (care exclude bailout-ul).
Radu Zlati 
Comentarii recente