V. Tarko: Demistificarea Occidentului. Statele asistenţiale europene au rămas fără bani

Criza euro este foarte interesantă. Cine ar fi crezut că la doar două decenii după căderea comunismului, social democraţia europeană va intra şi ea în stare de faliment? Dar ceea ce face criza actuală interesantă este faptul că de fapt doar o parte dintre social democraţiile europene sunt cu adevărat falimentare, însă modul lor de gândire le impiedică să se separe.

Țări precum Grecia, Spania, Italia şi Portugalia au ajuns în starea lor actuală din pură iresponsabilitate şi amânare a rezolvării problemelor bugetare din timp, în timp ce Irlandamai mult din ghinion. Starea lor falimentară actuală se datorează faptului că guvernele lor şi-au asumat de-a lungul deceniilor trecute responsabilităţi financiare mult peste capacitatea lor de plată.

De ce şi-au asumat aceste responsabilităţi? Pe de o parte, este vorba de o spirală politică a statului asistenţial în care politicienii, pentru a câştiga alegeri, sunt nevoiţi să se depăşească unii pe alţii în promisiuni – ceea ce conduce la o spirală a taxării şi îndatorării. Pe de altă parte, politicienii statului asistenţial s-au bazat că o vor scoate cumva la capăt şi vor avea totuşi banii pentru a plăti datoriile pe care şi le-au asumat. Acest calcul s-a bazat pe o supraestimare a creşterii economice, supraestimare datorată ignorării fapului că politicile intervenţioniste asociate statului asistenţial subminează creşterea economică. Dacă creşterea economică ar fi fost la fel ca în primele decenii de după cel de-al doilea război mondial, problemele actuale nu ar fi existat pentru că guvernele ar fi obţinut mult mai mulţi bani din taxe. Cum însă în ultimele trei decenii creşterea economică occidentală a scăzut substanţial, socoteala de acasă, din momentul în care au fost iniţiate programele asistenţiale occidentale, nu s-a mai potrivit cu cea din târg.

 

Fig. 1. Scăderea productivităţii în SUA [Tyler Cowen, The Great Stagnation]

Unele state asistenţiale europene fie, precum Germania, au fost mai temperate, păstrând anumite repere de piaţă la care să se raporteze, de pildă în sistemul de sănătate, fie, precum Suedia, au ajuns la capătul fondurilor încă din anii 1990 şi, fiind în mare măsură pe cont propriu, au fost nevoite să se reformeze într-o direcţie neoliberală. Ceea ce ar trebui acum să facă Grecia, Spania, Italia şi Portugalia ar fi să urmeze exemplul Suediei, i.e. să privatize, să dereglementeze pieţele şi să descentralizeze administraţia statului şi sistemul fiscal – pe scurt, să reducă masiv componenta redistributivă. Ceea ce se întâmplă în schimb este că ele stau la cerşit de la Germania, Franţa şi celelalte state europene aflate într-o situaţie cât de cât mai bună. De fapt, fac mai mult decât să stea la cerşit, au impresia că aceşti bani li se cuvin. Germania şi Banca Centrală Europeană, care refuză să devalorizeze masiv euro şi să le „rezolve” astfel datoriile, sunt personajele cât de cât responsabile în toată această poveste, însă percepţia este că ar fi „the villains of the euro crisis”.

Aspectul masiv redistributiv al acestor state contribuie şi la incapacitatea lor de a colecta taxe. Suedia de pildă are taxe considerabil mai mari decât majoritatea ţărilor, însă cea mai mare parte a lor se întorc înapoi, sub forma diferitelor servicii publice, la aceeaşi persoană care le-a plătit. De asemenea, statul suedez este printre cele mai transparente din lume. Ceea ce vedem în statele asistenţiale disfuncţionale e un nivel mare al taxării, o relativă lipsă de transparenţă a guvernării, şi faptul că banii sunt luaţi de la o parte a populaţiei pentru a plăti o altă parte a populaţiei. Nu este atunci de mirare că piaţa neagră în Grecia este la 27.5% din PIB, în Italia la 27%, în Portugalia la 23%, iar în Spania la 22,5%. Spre comparaţie, în Germania este la doar 16%, în Franţa la 15%, în Olanda la 13,2%, în Marea Britanie la 12,5%, iar în SUA la 8,6%. Suedia, datorită taxelor foarte mari, se apropie şi ea de ţările problemă cu o piaţă neagră de 19% din PIB. (În România, care are un stat aproape complet disfuncţional, piaţa neagră este 32,6% din PIB.)

După cum spuneam, ceea ce este interesant în criza actuală este faptul că reformele neoliberale care au redresat Suedia (relativa dereglementare a pieţei, privatizarea sistemului de pensii, sistemul de vouchere pentru educaţie, eliminarea subvenţiilor pentru agricultură etc.) nici măcar nu sunt în discuţie. De pildă numai subvenţiile pentru agricultură, care reprezintă un scandal în sine, ocupă aproape jumatate (!) din bugetul Uniunii Europene. E evident că dacă ar fi eliminate aceste subvenţii absurde o cantitate mare de bani ar deveni disponibilă, în jur de 50 de miliarde de euro anual, ca să fim mai exacţi. Însă sigurul lucru despre care se discută este prin ce mijloace să se găsească noi fonduri care să fie redistribuite de la plătitorul de taxe german la asistaţii sociali greci, spanioli, italieni etc. Ideea fixă a comentatorilor economici a crizei euro este următoarea: problema euro ar fi faptul că este o uniune monetară care nu are asociată şi o uniune fiscală, i.e. nu există şi un sistem de taxare, şi implicit de redistribuire, european. „Soluţia” ar fi atunci o unificare suplimentară şi în această direcţie.

Aceasta este o falsă soluţie pentru simplul motiv că nimeni nu are banii pentru a salva toate aceste ţări. Numai datoria Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei şi Irlandei, ce trebuie plătită până în 2013, se ridică la 1,5 trilioane de dolari. Printr-o mişcare de suprarealism financiar, Fondul European de Stabilitate Financiară, „soluţia” pentru a plăti datorii prea mari pentru a fi digerate doar de Germania, precum cele ale Italiei şi Spaniei, este garantat în proporţie de 30% chiar de Italia şi Spania. Dacă Spania şi Italia nu ies rapid din criză cu o creştere economică susţinută, care să le asigure inclusiv veniturile bugetare necesare scăderii datoriei, de-abia atunci problemele financiare ale Europei se vor acceptua cu adevărat. Nu-i nimic nou în faptul că Grecia e în stare de faliment şi nu-şi plăteşte datoriile (ce-i drept, falimentul actual ar fi fără precedent, de două ori mai mare decât al Rusiei şi Argentinei în 1998 şi 2001), însă eşecul Italiei şi Spaniei ar genera o situaţie excesiv de „interesantă”.

Ar trebui să fie evident că, pentru a nu falimenta, aceste ţări trebuie (1) să-şi limiteze drastic cheltuielile bugetare, ceea ce implică eliminarea sau măcar reformarea totală a statului asistenţial, şi (2) să-şi dereglementeze economiile, pentru a genera o creştere economică mai mare şi, implicit, pe termen lung (în 5-15 ani), venituri bugetare mai mari şi o colectare mai eficientă a taxelor. Prin „dereglementare” se înţelege eliminarea barierelor birocratice. În Spania, pentru a porni o firmă ai nevoie de 47 de zile de hărţuială birocratică (în Italia 6 zile; România 10 zile) şi mii de dolari plătiţi statului; iar a-ţi apăra drepturile în justiţie durează cam un an şi jumătate (în Italia cam 3 ani şi 4 luni), procesul presupunând să plăteşti avocaţilor şi statului cam o cincime din valoarea despăgubirii (în Italia o treime). Lansarea unei afaceri în Spania se poate întinde pe trei luni doar pentru că eşti nevoit să obţii permisiunea primăriei ca să-ţi transformi apartamentul în sediu de firmă. Poate surprinzător, situaţia justiţiei în România este cam la fel ca în Spania, deci, dacă aveţi impresia că noi o ducem rău, imaginaţi-vă cum trebuie să fie în Italia unde justiţia e cam de două ori mai disfuncţională! Nu este atunci de mirare că există un şomaj atât de mare în aceste ţări în condiţiile în care este atât de greu să porneşti o afacere nouă şi să aperi respectarea contractelor. Atunci când contractele sunt simple hârtii fără importanţă, economia scârţâie din toate încheieturile pentru că oricărei firme îi este greu să găsească parteneri de încredere şi atunci competitivitatea este redusă.

Din păcate, reforma reală a unor ţări precum Grecia nu pare să fie politic posibilă  în momentul de faţă. Chiar şi reformele sumare anunţate în prezent au adus ţara în prag de război civil. Iar ironia este că singurul mod prin care Germania îşi va putea păstra statul asistenţial relativ responsabil pe care-l are este să refuze să dea ajutor financiar acestor state. Dacă nu face acest lucru, problema nu va fi decât umflată şi mai mult, iar rezolvarea ei reală amânată pentru încă câţiva ani. Ceea ce se întâmplă este următorul lucru: Aceste ţări falimentare au în prezent probleme în a obţine noi împrumuturi (i.e. dobânzile care le sunt cerute pentru orice împrumut sunt foarte mari) pentru că nu sunt credibile că-şi vor plăti înapoi datoriile; dar dacă Germania le plăteşte datoriile, atunci creditorii sunt ceva mai liniştiţi şi în consecinţă le vor cere dobânzi mai mici pentru noi împrumuturi; însă dacă le scad dobânzile, atunci ele se vor împrumuta şi mai mult fără a fi adresat în vreun fel cauzele pentru care au ajuns în situaţia actuală de insolvenţă.

Germania încearcă să le impună diverse condiţii pentru a le da acest ajutor, însă este discutabil în ce măsură are capacitatea reală de a obliga aceste „state suverane” să facă ce vrea ea. Este foarte probabil că totul rămâne doar la nivel pur declarativ. Pe de altă parte, dacă Germania începe să plătească sume uriaşe neplanificate, acest lucru îi afectează credibilitatea ei; creditorii ei se vor impacienta într-o anumită măsură, ceea ce va conduce la o creştere a dobânzilor pe care Germania va trebui să le plătească pentru împrumuturile sale; deci ea se înhamă nu doar la plata unor sume neplanificate acum, ci şi la nişte sume mai mari în viitor. În loc ca acei bani din viitor să fie folosiţi pentru susţinerea statului său asistenţial, Germania va fi nevoită să-şi scadă cheltuielile asistenţiale doar pentru a-şi plăti dobânzile ce cresc acum în mod neprevăzut. Cu alte cuvinte, degeaba a fost ea responsabilă cu statul ei asistenţial, conexiunea la celelalte state asistenţiale iresponsabile o obligă să-şi limiteze propriile cheltuieli.

Pare însă că problema care se pune acum nu este exclusiv economică, ci este de a plăti pentru a evita pe cât posibil escaladarea mişcărilor stradă într-un război civil veritabil, odată ce mase întregi de foşti asistaţi sociali vor rămâne brusc pe cont propriu, constatând că promisiunile care le-au fost făcute au fost de fapt minciuni, iar „contractul social” pe care s-au complăcut să-l creadă e de fapt iluzoriu. Cartea publicată recent de CADI, Dreapta intelectuală: Teorii şi şcoli de gândire ale dreptei contemporane occidentale, explorează aceste probleme economice şi politice dintr-o diversitate de unghiuri. Mesajul nostru general ar fi ceva de genul, „D’oh! de ce nu ducem revoluţia neoliberală la bun sfârşit?” Cu alte cuvinte, de ce nu transformăm contractul social din minciună într-o realitate sustenabilă pe termen lung? Dar acest mod de gândire este atât de departe de înţelegerea economică a protestatarilor anti-„austeritate” încât în ţări ca Grecia nu pare a exista vreo cale fezabilă de reformă politică în direcţia bună. Și atunci se pune problema pe care Angela Merkel încearcă s-o rezolve: Dintr-o multitudine de false soluţii alternative, care-i cea mai puţin dezastruoasă?

sursa: Contributors

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: