C. Rogozanu (VoxPublica): Sănătatea e un drept sau un business? Florin Chirculescu: “Tuberculoza nu e privatizabilă”

Am fost de cîteva ori la stat, am stat prea mult la coadă şi cînd am ajuns  acolo  specialistul m-a programat la cabinetul lui particular. Sau: am stat ce-am stat la un consult la stat pînă cînd am ajuns tot la privat. Cam aşa începe povestea dacă ai o problemă de sănătate.

Pentru cei mai mulţi – i-aş numi pseudo-progresişti inconştienţi – soluţia e una singură: privatizare. Cam tot aşa cum soluţia la orice investiţie economică e autostrada şi cheltuieli şi mai mari, de preferinţă dinspre stat înspre privat. Cam tot aşa cum soluţia la criza învăţămîntului este plata. Ca-n America, nu?

Acum o săptămînă, Criticatac a deschis o temă despre sănătate. Unul dintre materiale: un interviu cu medicul Florin Chirculescu, şeful secţiei de chirurgie toracică de la Municipal. Specialistul vorbeşte despre privatizare, despre chinurile cotidiene ale medicilor în spitale, despre exodul personalului spitalicesc în acest interviu video.

Însă una dintre cele mai problematice zone este exact formularea clară a CENEDORIM? Deja am impus manageri de spital. Mersul e foarte clar înspre privatizarea unei foarte bune părţi din sistem, cum excelent remarca Ciprian Domnişoru. Statul pretinde că reformează cînd de fapt lărgeşte noi pieţe, aşa cum a făcut şi cu asigurările, şi cu energia, şi cu învăţămîntul superior. Şi o face iresponsabil, fără reglementări ferme, fără plan. Cît despre noi, simplul fapt că vorbim despre sănătate despre o zonă pe care am putea-o rentabiliza mă face să cred că uneori ne merităm soarta.

Chirculescu a şi scris un text despre relaţia problematică manager-medic aşa cum i-a fost povestită de un coleg din Germania. Un bun moment să medităm în al 12-lea ceas la întrebarea aceea naivă “sănătatea e un drept sau un business?”:

Acum doi ani am stat de vorbă cu un coleg care practică în Germaniaşi m-am plâns de conflictul care survine între medici şi echipele manageriale ale spitalelor. Problema, în esenţă, arată cam aşa: medicul doreşte acces cât mai extins la mijloace de diagnostic şi tratament, în timp ce managerul se străduieşte să limiteze cheltuielile. Colegul cu pricina m-a ascultat cu atenţie şi, după câteva minute, a exclamat: Şi la noi e la fel! Absolut la fel!
Şi mi-a furnizat un exemplu. Colegul este ginecolog. În cadrul specialităţii sale, trebuie să practice, printre altele, chiuretaje. Acestea sunt plătite foarte prost de asigurări, însă. Totodată, colegul meu se ocupă şi de chirurgia cancerului de ovar, care este plătită de peste patru ori mai bine decât chiuretajele. Având în vedere că ginecologul cu pricina efectua aproximativ 200 de chiuretaje pe an, faţă de 80 de intervenţii pentru cancer de ovar, managerul spitalului său i-a făcut următoarea sugestie:
“Uite, cancerul de ovar este mult mai scump. N-ai putea tu, la anul, să faci doar 80 de chiuretaje şi să practici, în schimb, 200 de intervenţii pentru cancerul de ovar?”
Siderat, medicul i-a spus că răspunde unei necesităţi obiective, unui anumit profil patologic şi social din zona în care trăieşte. Adresabilitatea femeilor la spitalul lor respecta o cazuistică anume, o anumită incidenţă şi prevalenţă care nu puteau fi răsturnate pe loc, pentru obţinerea unui profit. Pur şi simplu, era imposibil să transformi chiuretajele în operaţii pentru cancere. Nu exista manevră de marketing prin care să schimbi dorinţele unui client de a cumpăra un produs mai ieftin cu un produs mai scump.
Această discuţie avea loc într-un oraş faimos din Germania, iar managerul spitalului respectiv era un finanţist proaspăt aterizat la conducerea spitalului. Deci, nu numai în România asistăm la absurdităţi manageriale.

Păstrând proporţia, disputa manager-medic are aceleaşi caracteristici, fie că lucrezi în România, fie că lucrezi în Statele Unite, UK, sau Germania. Faptul că un manager se străduieşte să limiteze risipa nu este o problemă – este chiar ceva benefic, problema apare doar din clipa în care managerul actual de spital se străduieşte să transforme activitatea medicală în profit financiar. Dacă acest deziderat este legitim în activitatea privată, el devine nefuncţional dacă îl aplici în sistemele publice. Tuberculoza este o mare problemă de sănătate, dar nu poate să aducă profit. Cancerul este o mare problemă de sănătate, dar managementul lui este foarte scump şi nu poate să aducă profit, mai ales dacă iei în considerare şi faptul că beneficiul în cancer este, cel mai adesea, redus în ceea ce-l priveşte pe pacient. Politraumatismele sunt o mare problemă de sănătate, oriunde, dar ele nu au cum să aducă profit, iar schemele financiare care au determinat apariţia crizei să zicem, sunt invalidate de costurile extrem de ridicate ale acestei patologii.

P.S. În continuare apare Funeriu lăudîndu-se că el vorbeşte ca Eminescu şi Odobescu şi tot defilează cu Dicţionarul Academiei. Nimeni nu-i spune o chestie simplă: un dicţionar ca acela poate stoca şi cuvinte în forme care nu se mai folosesc sau care nu mai sînt corecte. Da, Eminescu folosea forme care acum nu mai sînt corecte după aceeaşi Academie. Nu-mi spuneţi că sînteţi şi voi surprinşi ca ministrul.

P.P.S. Andreea Vass scrie critic despre un articol de-al meu în care propuneam măcar şcoală politică serioasă. Spune că astea se fac deja şi-mi pomeneşte de cursurile lui Avramescu. Să fim serioşi. Apoi mai spune că trebuie “educată o ţară”. iar eu îi spun că de aici începe cu adevărat marea care ne desparte: nu educi ţări, educi cetăţeni.