R. Lalu (Contributors): Ce ar insemna un partid al clasei de mijloc si ce-i de facut

După răsturnarea din ’89 oamenii s-au dus în număr mare la vot, apoi, din ce în ce mai puţin. Azi merg la urne doar două treimi din câţi se duceau în urmă cu două decenii: un uriaş declin al interesului pentru alegeri, care traduce pierderea încrederii în politicieni, a speranţei că aceştia vor reprezenta vreodată nevoile alegătorilor.

Criza de încredere în clasa politică este internaţională, totuşi, dacă în occident ea se manifestă pe fondul unei societăţi civile puternice şi al unei economii de piaţă funcţionale, în ţări ca a noastră criza de încredere este rezultatul acaparării puterii de către reţele transpartinice a căror raţiune de existenţă stă în drenarea resurselor publice. În timp ce în ţările civilizate miriade de structuri locale şi regionale, asociative, economice ori culturale compensează în bună parte deficitele reprezentării parlamentare, garantând neluarea în captivitate a societăţii de către politică, la noi, vacuumul social moştenit de la un sistem unde singura structură oarecum funcţională era Securitatea, face ca bunului plac al clasei politice, aleasă democratic, să nu i se poată opune mai nimic.

Clasa politică este general incapabilă de a da vreun răspuns crizei de încredere în care se află. Nu o pot face politicienii educaţi ai apusului, prizonieri ai rutinei şi sistemului, deseori înfeudaţi. Cu atât mai puţin o va face mârlănimea politică românească, năduşind duhori de ţuică şi parfum scump de la căţăratul scrofesc în copacul puterii, ori mai tinerii colegi, precar aculturaţi pe la burse şi seminarii, la fel, dacă nu mai venali şi mai cinici decât tovarăşii lor vârstnici. A le face reproşuri moralizatoare, a apela la conştiinţa civică, binele comun, patriotism sau la codul penal sunt gesturi la fel de neavenite şi ridicole ca interdicţia râmatului ordonată mistreţilor din luncă. Formaţi într-un sistem în care statul capturase societatea, membrii „elitei” autohtone nu pot acţiona decât acaparând la rândul lor statul şi resursele publice. Nici individual şi, cu atât mai puţin colectiv, aceşti oameni nu sunt capabili de alte comportamente în afara celui predator. Nu poate exista schimbare din interior a partidelor noastre politice.

Într-o democraţie reprezentativă, atunci când încrederea electoratului în clasa politică s-a topit, iar aceasta din urmă nu vrea şi nu poate face nimic pentru a o recâştiga, responsabilitatea deblocării revine poporului, societăţii, prin reformulări şi noi proiecte politice în care să se regăsească. Rezolvarea crizei de încredere nu poate trece decât prin constituirea de formaţiuni politice care să reprezinte în parlament interesele neglijate ale electoratului.

Dacă necesitatea unei noi oferte electorale pare evidentă, căile de realizare rămân nebuloase. Cei care văd într-o nouă formaţiune politică soluţia crizei de încredere nu se bazează decât pe speranţa nelămurită că, pe un fond de nemulţumire populară, nu se ştie cât de amplu şi intens, s-ar putea crea o structură politică ale cărei scopuri … nu le sunt nici lor prea limpezi. Dacă la asta adăugăm şi conştiinţa deprimantă a lipsei mijloacelor, de la logistică la personal şi de la bani la competenţă, atunci entuziaştii noului partid se aseamănă mai curând unei grupe de maratonişti deja descurajaţi la gândul sacului de kilometri prin frig şi ploaie, amuşinând zgribuliţi linia de start a unui traseu care poate nici nu există.

Şi totuşi, rămâne o şansă rezonabilă de succes.

Partidul

La dinamica politică a unei democraţii reprezentative contribuie două forţe: poporul şi categoriile politic relevante. Cu poporul este relativ simplu, el se exprimă doar parţial şi periodic, ca electorat, validând prin sufragiu oferta politică de pe piaţă. Prezenţii la urne reprezintă consumatorii de promisiuni politice.

Categoriile politic relevante sunt mult mai dinamice şi fluide. Practic orice grupare poate deveni politic relevantă. Exportatorii, bicicliştii, cămătarii sau pescarii, toţi pot intra pe bursa politică, cu îndeplinirea a două condiţii: dorinţa de a acţiona politic şi capacitatea de a o face. Să vrei şi să poţi.

La noi, au vrut şi au putut doar activiştii, securiştii, nomenclatura centrală şi locală, segmentele superioare ale aparatului de stat. I-a legat interesul reconvertirii, extinderii şi consolidării privilegiilor avute sub comunism. Controlul absolut deţinut în vechiul regim le-a asigurat resursele pentru a-şi impune relevanţa politică şi în noul sistem de democraţie reprezentativă. Ei au fost cei care au constituit şi controlat partidele, au definit oferta politică, au primit validarea electoratului şi au administrat puterea legitimată democratic. Din 1990 încoace, tot ei sunt cei care poartă de grijă ca nici o altă categorie sau grupare să nu devină politic relevantă.

Deşi dorinţa şi putinţa politicii sunt legate de existenţa unor interese importante şi nemijlocite, nu orice categorie sau grupare alege calea electorală pentru promovarea acestora. Spre deosebire de categoriile care îşi asumă deschis pretenţiile în lupta  parlamentară, grupul de influenţă sau presiune acţionează secret sau oricum discret, prin parazitarea transpartinică a sistemului politic, ocultând sau abuzând mecanismele democratice.

Relevanţa politică a categoriilor doritoare şi capabile de participare transparentă la confruntarea democratică se realizează prin intermediul partidului politic, care este incubatorul de idei, avocatul şi administratorul intereselor categoriei politic relevante pe care o reprezintă. Desigur, relaţiile dintre partid şi categoria/categoriile sale de referinţă sunt complexe şi deloc lineare. Categoriile suficient de puternice şi numeroase îşi creează propriile partide, cum a fost cazul partidului liberal pentru burghezie sau a celui social-democrat pentru salariaţii revoluţiei industriale, la fel cum un anumit partid se poate manifesta ca un creuzet în care se aliază interese diverse ale mai multor categorii politic relevante, cum sunt marile alianţe contemporane de centru-dreapta. Există şi calea contra naturii, când oferta politică precede interesul colectiv. Aşa s-a-ntâmplat acum vreo 110 ani, când Lenin i-a lămurit pe-ai săi ce-i de făcut: să ia drept cal de bătaie muncitorimea pauperă, pe spinarea căreia să cucerească statul şi societatea. De atunci piaţa politică abundă în oferte pentru care nu există cerere, dar sprijinite de tehnologii de comunicare specializate în arta creării, manipulării şi captării emoţiilor colective aducătoare de voturi.

Dincolo de confecţiile demagogice, un partid autentic mijloceşte între (cel puţin)  o categorie politic relevantă şi restul societăţii. Partidul este cel care comunică societăţii interesele specifice unei categorii, succesul acestei mijlociri numărându-se la urne. Partidul este interfaţa dintre categoria politic relevantă şi electorat, locul unde diversele interese se întâlnesc, se negociază şi se sintetizează în proiecte politice, supuse ulterior validării electorale.

De buna funcţionare a acestei plăci turnante depinde însăşi reprezentativitatea sistemului parlamentar, care doar tehnic ţine de raportul aleşi/alegători, calitativ însă, fiind asigurată de succesul efortului de mediere întreprins de partide. Acolo unde partidele reprezintă doar interese oculte, nemediate şi netransparente, reprezentativitatea este slabă şi aleatorie, ducând la o reciprocă lipsă de încredere între popor şi parlament. În timp însă ce parlamentul nu poate dizolva poporul, alegându-şi un altul, poporul o poate face cu parlamentul.

Clasa de mijloc

Practic, toţi cei care azi joacă vreun rol politic sau public s-au recrutat dintre învingătorii mineriadelor, tovarăşi care au luptat cu ghearele şi colţii pentru a salva ce se mai putea din vechiul regim. În mod deschis, prin FSN & Sons, prin aparatul de stat, întreprinderi sau judeţe, ori acoperit, infiltrând partidele istorice, deturnând şi aruncând în derizoriu fragila societate civilă, sau semănând confuzie prin presă, ei sunt cei care au făcut imposibilă fie şi speranţa revenirii spre civilizaţie. În vârstă de peste 50, toţi aceştia binemerită acum de la patrie, după ce prin anii ’90 i-au zdrobit pe acei colegi de generaţie care încercaseră să-şi salveze ultimii ani de viaţă activă într-o ţară ce o doreau revenită la normalitate.

Între timp au ajuns la maturitate şi foştii tineri şi copii ai revoluţiei, ce-i drept, marcaţi grav de „tranziţie”, dar având mai puţin în comun cu vechile contingente şi mai ales, nepurtând povara vreunei înfrângeri catastrofice. Spre deosebire de generaţia precedentă, crescută la sânul statului, ei s-au format pe piaţa bezmetică apărută dintre ruinele comuniste, regăsindu-se acum, în bună parte, în economia privată independentă: întreprinderile mici şi mijlocii, profesiunile liberale, activităţile economice individuale.

În ultimii ani, de când societatea a mai scăpat de sub controlul politic al vechilor tovarăşi, economia privată independentă a ajuns masiv preponderentă, producând 70% din produsul intern brut şi angajând 60% din forţa de muncă ocupată. Asistăm la o modificare epocală a structurii socio-economice: economia privată independentă a devenit dominantă, iar clasa de mijloc, purtătoare a acestei economii, nu numai că există, dar este şi numeroasă. Doar analize superficiale şi definiţii inadecvate au putut duce la legenda unei clase de mijloc slabe şi puţine. Apartenenţa la clasa de mijloc nu se defineşte prin puterea de cumpărare, sau alte criterii lifestyle, ci în funcţie de nevoile şi interesele obiective legate de modul de câştigare a vieţii.

Dacă există mari diferenţe între traiul arhitectului şi vopsitorului, fermierului şi fabricantului de echipament electronic, există şi mai mari apropieri datorate modului independent şi legat de piaţă în care-şi câştigă pâinea. În măsura în care munceşte pe piaţa liberă, meseriaşul cu mâinile crăpate aparţine aceleiaşi clase mijlocii ca şi IT-istul cu vacanţe nautice, îi leagă aceleaşi interese într-o creditare stimulativă, controale corecte şi necorupte, un mediu fiscal previzibil şi suportabil.

Partidul clasei de mijloc

Odată cu creşterea economiei private independente a apărut un dezechilibru uriaş între ponderea economică şi demografică a clasei de mijloc şi capacitatea ei de a-şi apăra interesele vitale. Deşi au o importanţă economică şi socială covârşitoare, purtătorii economiei private independente sunt neglijaţi de politică, exploataţi de stat, prigoniţi de administraţie, ignoraţi de media şi snobaţi de intelighenţie.

Prea mare este contradicţia dintre importanţa economico-socială a clasei de mijloc şi irelevanţa ei politică, pentru a se putea perpetua fără conflict. Cu atât mai mult acesta trebuie rezolvat în cadrele democraţiei parlamentare, prin constituirea unei formaţiuni politice a clasei de mijloc, care să promoveze la scară naţională interesele economiei private independente, confruntându-se politic şi electoral cu diversele partide ale parazitismului public, prezente azi în parlament.

The times, they are changing, trecute sunt timpurile când, topiţi în masa mankurţilor isterici care munceau, nu gândeau, fără sa-şi vândă ţara, oponenţii anilor ’90 erau prea puţini, prea slabi, prea săraci şi prea nepricepuţi pentru a face concurenţă noii stăpâniri emanate, ce s-a lăţit şi prosperă până azi, sciziparitar şi ubicuu. Clasa de mijloc deţine acum o forţă materială şi demografică suficientă pentru constituirea unui partid care să-i aducă reprezentarea într-un sfert din parlament.

Economia privată independentă şi clasa de mijloc au nevoie de un instrument politic pe măsura rolului şi ponderii lor în societate. Afirmarea unei asemenea formaţiuni depinde de măsura în care aceasta poate convinge clasa de mijloc că posedă capacitatea morală, organizatorică şi politică de a-i apăra interesele. Dacă iniţiativa unui nou partid reuşeşte să suscite interesul clasei mijlocii, atunci acesta va putea beneficia atât de sprijinul material, logistic şi de expertiză pe care economia privată independentă, cu uriaşul ei potenţial, îl poate asigura, cât şi de numeroasele voturi aduse de mobilizarea electorală a clasei de mijloc.

Programul electoral

O nouă formaţiune politică ar trebui să înceapă cu un grup de iniţiativă care ar face gestul preliminar indispensabil al creării, prin consultare deschisă, a unui program electoral. Importanţa sa este primordială, programul electoral fiind piatra unghiulară a noii construcţii politice, în măsura în care pe el se sprijină orice acţiune viitoare.

Discursul electoral al clasei de mijloc, promotoare a economiei private independente, se deosebeşte esenţial de mesajele politice de până acum, evitând deopotrivă demagogia promisiunilor deşănţate, răscolirea vicleană a resentimentelor populare, sau plutirea în sferele armonioase ale principiilor, care invocă binele şi promit dreptatea, cinstea, adevărul şi prosperitatea. Un asemenea program se abţine de la generalităţi generoase dar neangajante, concentrându-se asupra propunerilor de rezolvare a unor nevoi şi interese stringente ale clasei mijlocii şi ale societăţii în general, fiind de fapt o enumerare a măsurilor legislative şi administrative la care se angajează partidul în viitoarea legislatură.

Oricine ar citi programul trebuie să poată măsura distanţa ce-l separă de vorbele goale ale politicii actuale. În el se vor putea regăsi atât marea majoritate a clasei mijlocii cât şi o parte cât mai numeroasă din electoratul naţional. Programul trebuie conceput ca o ofertă concretă, atât de precisă, serioasă şi convingătoare, încât să determine publicul la o investiţie, fie sub forma angajamentului direct, fie măcar sub forma votului favorabil.

Deşi conţinutul viitorului program poate fi doar rezultatul unor consultări transparente, un exerciţiu cu valoare eventual euristică ar putea exemplifica orientările unui astfel de document.

Astfel, obiectivul strategic al viitoarei legislaturi ar putea fi atingerea de către  întreprinderile mici şi mijlocii a 78% din PIB, plecând de la premisa că o economie cu o pondere a IMM de 85% din PIB devine practic nescufundabilă. Modalităţile de atingere a acestui obiectiv ţin de crearea unui mediu financiar, fiscal şi administrativ care să treacă de la jugulare la stimularea iniţiativelor şi dezvoltării. Menţionarea în program doar a obiectivelor şi mijloacelor este însă departe de a fi suficientă, acolo trebuind să se regăsească proiecte legislative şi administrative concrete, expuse succint dar lămuritor, care privesc nemijlocit electoratul din economia privată independentă.

În general mediul de afaceri trebuie asanat de paraziţii şi dăunătorii politico-administrativi din stat şi comunităţi, birocraţia, complet şi temeinic informatizată, procedurile administrative, transparentizate, stabilizate şi făcute previzibile. În domeniul financiar, programul electoral s-ar putea concentra pe promovarea microfinanţării, a cooperativelor de credit, a microcreditelor, a tuturor instituţiilor şi instrumentelor financiare bazate pe cooperare asociativă, în scopul protecţiei şi încurajării economiei private independente.

În justiţie, programul electoral şi-ar putea însuşi, prin propuneri concrete de soluţii, cele 17 recomandări din cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare făcute României de către Comisia Europeană privind reforma, răspunderea şi eficienţa sistemului judiciar, integritatea şi lupta împotriva corupţiei.

În timp ce pentru sistemul de învăţământ, programul electoral şi-ar putea asuma continuarea consecventă a reformelor Funeriu, pentru sistemul de sănătate sunt necesare cel puţin informatizarea integrală cu accentul pe urmărirea la nivel naţional a rutei medical-terapeutice şi de costuri a pacientului şi introducerea dublului sistem de asigurări medicale, de stat şi privat.

Platforma electorală ar mai putea conţine trimiteri şi către alte principii şi programe, cum ar fi  preferinţa naţionale în economie, ori reînfiinţarea şi reorganizarea sistemului meseriilor, breslelor şi a învăţământului profesional.

Sugerat aci doar într-o schiţă sumară, un asemenea program electoral ar veni nu doar în întâmpinarea acelei părţi a clase mijlocii angajată în economia privată independentă, dar şi a categoriilor active în economia corporatistă şi a altor categorii interesate ca munca performantă să fie bine plătită. Programul electoral constituie oferta de bază pe care eventualul partid o face atât clasei mijlocii, pe care îşi propune s-o reprezinte, cât şi electoratului în ansamblu, pe care îşi propune să-l convingă. Abia după evaluările tuturor reacţiilor la program şi, în cazul în care acestea vor fi  fost fructoase şi pozitive, a definitivării sale, s-ar putea vorbi de un început fiabil al construcţiei de partid.

Exemplul piraţilor

Apărut acum şase ani mai întâi în Suedia, partidul piraţilor s-a extins în lumea occidentală, depăşind stadiul de exotism parohial ori fantezie civică şi căpătând o oarecare relevanţă politică. Mişcarea piraţilor a pornit din elanul user-ilor pentru softuri, filme şi muzică gratis, dar, pentru a intra pe piaţa politică, a trebuit să-şi articuleze dorinţele într-o reflecţie coerentă despre libertatea informaţiei, drepturile de proprietate intelectuală, sistemul de patentare, transparenţă şi protecţia sferei private în societatea informaţională. Probabil cel mai consistent teoretic şi politic, partidul german al piraţilor şi-a lărgit stocul ideologic de bază – libertatea informaţională pe net şi în afara lui – cu teme mai generale legate de accesul liber la educaţie şi la rezultatele cercetării ştiinţifice, politici sociale, ecologice şi familiale, reuşind recent un 9% la alegerile din Berlin.

Deşi substanţa acestor piraţi nu pare a depăşi deocamdată nivelul unui puseu juvenil postconsumist, prin stil şi mijloace mişcarea transcende cadrele unui simplu fenomen ciclic de subcultură juvenilă şi folclor urban, chiar dacă le înglobează şi pe acestea.

Piraţii atrag atenţia printr-un nou mod de manifestare şi organizare politică legat nu doar tehnic de internet, dar isvorât şi ideologic din acesta, ce pare a prefigura o anume tendinţă a mişcărilor civice şi populare apte în viitor de reprezentare parlamentară: născute din interese imediate, triviale şi mai puţin ideologice, conduse fără patetism şi pedalarea emoţiilor colective, dar mai ales având ca suport reţelele informatice. Piraţii urmează cu seriozitate aceşti vectori şi în construcţia şi viaţa de partid, bazându-se pe multiplicarea spontană a structurilor orizontale, practicând consecvent transparenţa şi democraţia directă atât în procesul decizional cât şi în generarea colectivă a conţinuturilor teoretice, spre exemplu prin folosirea unor sisteme ca Liquid Feedback http://www.public-software-group.org/liquid_feedback.

Se schiţează astfel un nou tip de formaţiune politică, care sintetizează modurile de interacţiune specifice generaţiei digitale (de la reţele de comunicare la generarea transparentă şi democratică de conţinuturi) cu principii ale democraţiei de partid din tradiţia anilor ’70 (separarea funcţiei de partid de mandatul public, durata redusă şi ocuparea dublă a funcţiilor de partid).

Practica va proba acest prim produs politic al civilizaţiei digitale. Dacă eventual pare încă prea necopt pentru a servi drept model, merită de pe acum ca sugestie de inspiraţie.

Stil şi metode

În măsura în care ar exprima vocaţia politică a clasei mijlocii, profilându-se ca întâiul concurent autentic al sistemului actual, un partid al economiei private independente ar deveni, încă înainte de naştere, ţinta tuturor atacurilor din partea unui sistem transpartinic care nu-i deloc dispus să cedeze monopolul puterii. Dacă viitoarea entitate politică va fi una autentic anti-establishment, atunci ea îşi va desfăşura activitatea într-un mediu politic, mediatic şi instituţional ostil şi corupător.

În faţa acestor primejdii, un partid anti-sistem poate eşua fie dezvoltând sindromul „cetăţii asediate”, fie lăsându-se asimilat. Prima cale, bântuită de spectrul duşmanului ubicuitar şi insomniac, este cea a suspiciunii, vigilenţei, secretomaniei, reţelelor rigide cu structuri decizionale verticale şi autoritare, riscând să creeze un nou detaşament de avangardă, pur şi dur, încrâncenat şi auto-investit mesianic. A doua cale este cea a adaptării mimetice, partidul lăsându-se asimilat şi aglutinat de sistemul pe care se flatează că-l combate.

Răspunsul la riscurile generate de un mediu ostil şi corupător nu poate fi nici retranşarea pe poziţii vigilent defensive, nici mimetizarea partidelor actuale, ci ieşirea din logica acestora. O ieşire din această logică presupune însă părăsirea legendei „omului bun”, fiu al „omului nou”şi mezin al “omului de bine”.

Propensiunea umană către marile proiecte de ameliorare morală pare a fi inarestabilă, regăsindu-se constant de-a lungul istoriei şi latul geografiei, în pofida munţilor de cenuşă şi oase sparte ale celor care nu au avut culoarea, originea sau dumnezeul potrivit pentru a se califica. Miturile salvării şi ale renaşterii morale cunosc un succes mereu proaspăt, bisericile şi partidele politice fiind printre principalii beneficiari ai unui debuşeu care înfloreşte cu deosebire în mlaştinile mizeriei, exasperării şi revoltei neputincioase.

Dacă omul nou/de bine/bun este chemat să înfăptuiască măreţe idealuri, el nu o face de capul lui, ci are un şef: omul providenţial. Acesta reprezintă un fel de prefigurare a omului nou şi bun, el ştie deja încotro, cum şi de ce, poporenii şi căuzaşii au doar a-i da ascultare. Dincolo de inautenticitatea celor mai multor astfel de lideri, înfiorează punerea recurentă în scenă a mitului salvării, cu mulţimi exasperate şi arzătoare de speranţă, halebardieri ai noii ordini, investiţi cu harul puterii şi cunoaşterii, deasupra cărora pluteşte, supradotat şi omniscient, conducătorul.

Nu acesta este însă modul de a face politică al unui partid modern al clasei mijlocii, care nu-şi va aroga veleităţi salvatoare, pretenţii morale, lideri carismatici. Membrii şi militanţii săi nu vor fi cruciaţii renaşterii politicii şi societăţii româneşti, mai buni, mai cinstiţi şi mai altruişti decât restul societăţii. Asemenea militanţi, asemenea oameni există la fel de puţin ca cei cincisprezece mii de specialişti. La fel de puţin, un partid modern din lumea civilizată nu are nevoie să emane mari lideri şi luptători, profeţi, prezicători şi înţelepţi, eroi şi alţi cucuzeli ai creştinătăţii, figuri ai unei lumi premoderne, în care gloate zdrenţăroase şi bubonice îşi investeau nădejdile obosite.

Răsturnarea paradigmei “omului bun” care execută directivele “omului providenţial” se sprijină pe mutarea accentului de la indivizi către reguli. Trebuie acceptat că nu există oameni buni, ci doar oameni care pot acţiona bine în funcţie de anumite contexte, la fel cum nu este nevoie de lideri excepţionali într-un mediu pe care-l construieşti spre a deveni normal. O eventuală formaţiune politică poate funcţiona după astfel de reguli, încât să ofere oricui şansa de a acţiona bine în anumite situaţii şi cadre date. În acest sens, sugestiile oferite de modul de organizare a mişcării piraţilor pot fi ţinute ca exemplare. Regulile lor, interacţiunea pe net, democraţia directă, generarea colectivă de conţinuturi,  modul în care gestionează resursele umane, controlul activităţii politice a liderilor fac dintr-o grupare de tineri anonimi, fără vedete şi atitudini sforăitoare, o forţă politică coerentă.

Partidele existente nu sunt decât reţele ierarhice de fidelităţi şi interese destinate întrajutorării din bunurile publice. Ieşirea din această logică se poate face nu cu ajutorul ficţiunii oamenilor noi şi buni şi nici prin confecţionarea de “lideri” care să atragă în mod ipocrit şi iresponsabil speranţele mulţimii, ci prin reguli şi structuri care vor impune un nou tip de funcţionare de partid, cu repercursiuni asupra modului cum se face politica în general.

Un partid al clasei mijlocii nu are şanse de afirmare decât în măsura în care propune un nou stil de politică, comunică preponderent pe căi moderne, altele decât cele ale bâlciului demagogic de presă, are o structură flexibilă ce favorizează democraţia directă şi un discurs concret, pertinent şi ne-emoţional, nu se fixează pe figuri de lideri speciali şi întreţine contactul permanent cu publicul-ţintă. O astfel de structură politică va fi atât de nouă şi neobişnuită, evoluând atât de paralel cu sistemul politicii actuale, încât va fi greu de contracarat de către acela.

Tactici şi strategie

Emanciparea politică a clasei mijlocii nu presupune doar un alt tip de partid şi raportare la electorat, ci şi alte orientări strategice, dintre care cea cardinală porneşte de la eliberarea de obsesia statului.

Venită dintr-o post-feudalitate lipsită de clase sociale productive, întipărită într-o istorie contemporană comunistă şi consolidată de o economie slabă, cultura noastră politică e centrată exclusiv pe puterea publică. Atât masele cât şi politicienii înţeleg prin politică acapararea şi exploatarea statului: acesta este firescul elementar al oricărui demers politic autohton. Ideea că prin politică poţi crea cadre legale de acţiune la scară largă, determinând şi influenţând comportamente şi activităţi, altele decât cele legate sau controlate de stat, rămâne o chestie teoretică, ce nu interesează nici un politician serios de la noi.

Or, o politică a economiei private independente nu poate promova decât acţiunea autonomă, iniţiativa privată, crearea de bogăţie şi nu redistribuirea ei prin puterea publică. Dacă politica de până acum n-a făcut decât să ducă bătălia pentru stat şi resurse publice, politica clasei mijlocii va muta accentul de la stat către societate, concentrându-se pe acele reglementări şi sisteme care pot elibera şi stimula energiile creatoare de bunăstare şi civilizaţie, ce rareori se află în slujbă la stat.

Centrată pe stimularea forţelor creatoare ale societăţii, politica clasei mijlocii va părăsi lamentaţia rituală împotriva statului hipertrofiat şi corupt, care ţine azi loc de program “de dreapta”, confundând condiţiile cu cauzele: diminuarea statului, oricât de radicală, nu creează resurse suplimentare, ci doar reduce consumul celor existente. Reforma statului, deşi necesară, înseamnă prea puţin pentru clasa mijlocie, care are nevoie de o strategie generală de sprijin şi încurajare a economiei private independente. Doar prin reduceri de cheltuieli nu se poate ieşi din mizerie. Sălaşul propăşirii şi bunăstării nu se află în împuţinarea statului, ci în întărirea şi înmulţirea economiei private.

Ultima oferă soluţii şi împotriva efectelor parazitare ale statului prepotent: corupţia. Oricât de necesară şi legitimă, represiunea corupţiei nu reprezintă decât tratamentul simptomatic al unei boli de sistem, a cărei vindecare va veni odată cu secarea mediului în care înfloreşte, acela al preponderenţei investiţionale a statului şi comunelor. Dacă acestea îşi vor diminua rolul de factor economic principal, şi problemele corupţiei, ale cheltuielilor publice ilegitime şi achiziţiilor frauduloase se vor atenua. Asanarea corupţiei va reuşi atunci când economia se va sprijini cât mai puţin pe resurse publice şi cât mai mult pe cele private, or, aceasta este chiar strategia clasei de mijloc.

Asemenea opţiuni strategice trebuie să transpară în mod clar şi angajant din primele rânduri ale programului politic. Doar aşa poate subzista speranţa că forţele reale ale economiei private independente vor sprijini proiectul unui partid al clasei de mijloc. Optimismul se cuvine însă a fi temperat: nu trebuie ignorat că o fracţiune a acestei economii supravieţuieşte prin aranjamente clientelare pe seama resurselor publice. Perspectiva aducerii sub control a transferurilor ilegitime de resurse publice nu entuziasmează pe toţi cei din economia privată.

Nefiind o cooperativă de corupere electorală, partidul clasei de mijloc va exista doar în măsura forţei sale de convingere, iar aici, discursul are rolul decisiv. În prezent, mesajele compatibile cu ceea ce ar putea deveni un discurs politic al clasei de mijloc sunt tarate de prea multă teorie şi de preocuparea de a fi “de dreapta”, reminiscenţe provinciale şi naive ale unei gândiri îndelung izolate şi asuprite.

Un mesaj politic valabil nu poate fi mai atent la reprezentări teoretice şi etichete decât la realitate şi oameni. Partidul politic nu rămâne decât un club, fără categoria sa socială de referinţă, iar aceasta are nevoie de soluţii concrete întru salvgardarea intereselor ei vitale, nu de purităţi ideologice şi denominaţiuni politice de origine controlată. Chiar dacă reflecţia teoretică şi controlul etic sunt indispensabile politicii, aceasta nu are a se preocupa de teorie şi încadrări ideologice, ci de consistenţă şi transparenţă.

Electoral, clasa politică nu-şi mai face demult iluzii că ar putea convinge pe cineva, ci încearcă doar să capteze ultimele resturi de voturi disponibile, prin presiune, pomană, demagogie, cumpărare sau şantaj. De aceea, toate strategiile electorale actuale nici nu-şi pun problema unor mesaje politice de conţinut, ci doar a unor cârpeli, şmecherii, “locomotive”, “iepuri”, combinaţii şi manevre prin care să-şi taie o felie cât mai mare dintr-un fond de voturi tot mai mic. Unui nou partid, al clasei de mijloc, nu-i rămâne decât discursul convingător şi adaptarea flexibilă la sistemul electoral în vigoare, spre pildă prin concentrarea eforturilor în circumscripţii cu şanse, forţa sa venind oricum din speranţa mobilizării absenteiştilor. În acest sens, el are un interes puternic în introducerea generală a votului prin corespondenţă, o formă probată în ţările germanofone, aptă să aducă la vot o parte a electoratului său ţintă.

Dacă oferta politică este bine făcută de la început, iar proiectul unui partid al clasei de mijloc nu cade victima deturnării, diversiunii, coruperii sau propriilor erori, va putea câştiga încrederea celei mai dinamice şi moderne părţi a poporului, reuşind intrarea în viitorul parlament. Ar fi sfârşitul monopolului politic al reţelei care, de 22 de ani, ţine ţara în mizerie şi înapoiere.

Etichete:, , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: