Radu C. Cristea (Observatorul Cultural): LUNTRE ŞI PUNTE. Ţara de dincoace de mlaştini

Întăresc o apreciere făcută și cu alte prilejuri: fostul președinte Emil Constantinescu (E.C.) este, în interpretarea mea, cel mai complex om politic al tranziției românești. Criza pe care a gestionat-o alături de guvernările CDR a fost incomparabil mai dură decît aceea administrată, în condițiile și cu efectele știute, de Traian Băsescu și regimul lui.

La preluarea mandatului de către E.C., în 1996, inflația urcase la 120%. Cu doar cîteva luni înaintea unui vîrf al plății datoriei externe de circa 2 miliarde de dolari, rezerva BNR era de 540 de milioane de dolari (față de, în prezent, circa 50 de miliarde de dolari). Întreg sistemul bancar a scăpat ca prin urechile acului de o prăbușire datorată megaescrocheriilor de la Bancorex, Columna, BIR, Dacia Felix, Banca Agricolă, Credit Bank, Albina, Bankoop, BID, BRS, Banca Turco-Română, Banca Populară etc. Martie 1999 avea să fie, prin acțiunile politico-militare inițiate și girate de E.C., luna marii răscruci a postcomunismului românesc.

Administrația E.C. a interzis atunci survolarea spațiului aerian al României de către aparatele de zbor militare ale Rusiei, aflate în drum spre fosta Iugoslavie. S-a acordat, în schimb, dreptul de survol pentru aviația NATO ale cărei bombardamente au provocat căderea regimului Miloșevici. Perso­nalități occidentale de notorietate (între acestea – fostul secretar de stat american Madeleine Albright) consideră că acele decizii asumate de E.C. au dus, după eșecul Acordului de la Rambouillet, la evitarea unor confruntări în paradigma „Războiului Rece“, în regiunea Priștina, pentru tranșarea, manu militari, a conflictului sîrbo-albanez din Kosovo.

E.C. a jucat în forță și într-o expunere internațională de risc extrem. Au fost mutări pe muchie de cuțit ale unui lider care a produs un șoc pozitiv în mediile politice și de securitate occidentale, grăbind astfel cu cîțiva ani integrarea României în NATO și UE. Aș menționa doar invitarea României, în decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki, pentru începerea negocierilor de aderare la UE. După terminarea mandatului prezidențial, E.C. și-a continuat cariera academică, conservînd și dezvoltîndu-și relațiile cu impunătoare figuri ale politicii și militantismului civic, devenind cea mai cunoscută personalitate românească în elita think tank-urilor internaționale focalizate asupra evoluției democrației pe glob. Principiile și viziunea care i-au ghidat întreprinderile politice au fost reproiectate de E.C., mai ales în exterior, în spațiul societății civile, unde activitatea sa, poate prea puțin cunoscută în România, se desfășoară la vîrfurile selecte ale ONG-urilor de profil din lume. Aparițiile sale publice în România sînt, cum se știe, destul de rare și tratează de obicei subiecte atașate unor diverse conexiuni externe.

În 27 iulie și 12 septembrie, E.C. trimite două scrisori lui José Manuel Durão Barroso, președintele Comisiei Europene, și, respectiv, lui Martin Schulz, președintele Parlamen­tului European. Tema epistolelor e comună: implicarea, socotită a fi partizană, a unor importanți oficiali europeni în confruntările politice ce au avut loc la București începînd cu primele zile din iulie. Principalii destinatari ai obiecțiilor lui E.C. sînt clar identificați: „România a fost supusă unor presiuni inacceptabile pentru un membru al UE, presiuni venite din partea comisarului european pentru Justiție, Viviane Reding, și a președintelui Comisiei Europene, José Barroso“. E.C. pune reacțiile distorsionate ale lui Reding și Barroso pe seama inadmisibilei nerespectări a principiului audiatur et altera pars. E.C. le reproșează liderilor occidentali incriminați în cele două epistole că „deși toate schimbările politice din România au fost supuse avizului Curții Constituționale și au fost declarate constituționale de către aceasta, ele au fost apreciate de mai mulți oficiali ai Comisiei Europene, ai Parlamentului European sau ai cancelariilor unor state occidentale în termeni duri, ca un grav derapaj democratic, ajungîndu-se la catalogări de tipul lovituri de stat sau metode puciste“.

Obiecțiile lui E.C. se mai referă la impunerea de către Barroso și Reding a cvorumului, în condițiile în care „recomandarea făcută de către Comisia de la Veneția în Codul de bune practici în materie de referendum este ca nici o hotărîre să nu fie luată prin cvorum“. E.C. avertizează că „primul efect, și cel mai grav“ al subiectivismului manifest al celor doi oficiali europeni „este slăbirea încrederii în Uniunea Europeană și instituțiile sale tocmai în rîndurile celor care au luptat din convingere și nu din interes pentru valorile și principiile UE“. „Este și cazul meu“ – conchide E.C. într-un text urban, foarte sever, cu multe pasaje acide și invitații la reflecție pe tema imixtiunilor cu tentă străveziu politică a unor demnitari europeni într-o cauză unde și-au depășit competențele cu o surprinzătoare aroganță.

Enervați pînă spre pragul apoplexiei, mai mulți intelectuali din rasa believerilor lui Băsescu l-au atacat în ultima vreme, cu vorbe urîte și patos nimicitor, pe E.C. Motivul? Epistolele! Un desant de clockwork oranges își varsă fierea asupra unui E.C. potopit cu imprecații. E.C. e, pentru una din mințile fierbinți, un „biet cabotin“ care „se ocupă de reglări de conturi“, un „megafon al celor mai reacționare forțe din România zilelor noastre“.

Altă ocărîre: „Gelozia, ranchiuna, resentimentul l-au orbit [pe E.C. – n.m.]. Nu mai distinge între lichele și ființe demne. Are grave probleme de memorie. S-a lăsat hipnotizat de cele mai abjecte lichele“.

Bref – „cu fantomele și fantoșele nu se polemizează“. Alt bas răgușit din corul sclavilor băsescieni: E.C. a ajuns „un strigoi“ convins că „toată suflarea omenească îi e datoare cu o halviță hermeneută“ (!?).

Următorul: E.C. reprezintă „o fotografie prăfuită a istoriei care a lăsat în urma sa nu doar un eșec lamentabil, ci un scîncet, un piuit“. O concluzie de etapă: E.C. este „daltonist moral“ (!?). Sufocat de indignare, ultimul sosit în club se întreabă dacă scrisorile expediate de E.C. înseamnă „orbire politică sau munte de rea-credință, născut din frustrare și ură“. Are, totuși, un răspuns: E.C. este „expresia naționalismului cel mai gregar și a unei aversiuni viscerale împotriva a tot ce înseamnă cultura și civilizația occidentală“. „Abjurînd“ de la „valorile inconfundabile ale democrației și ale statului de drept“, E.C.  „nu mai lasă loc nici unei urme de respect“ etc.

Am pus față în față opiniile lui E. C., formulate civilizat, de o politetețe rece, educată într-o cultură a polemicii instruite și instructive, cu puhoaiele invectivale ale celor care, într-un consimțămînt ultragiat, deplîng „ticăloșirea spațiului public“. Menționate ici-colo, cu un parcurs de o nedreaptă discreție, mesajele lui E.C., poate parțial amendabile prin raționamente cumpătate și de bun-simț, cu siguranță utile într-o discuție matură despre momente, în felul lor, memorabile în raportul României cu Occidentul, au suferit un tratament înjositor din partea intelighentsiei băsesciene. S-a consumat doar un nou episod din serialul unei vrajbe ațîțate patologic, ignobilă spiritual și trădînd creiere cam mici.

sursa: Observatorul Cultural

Etichete:, , , , , , ,

Un comentariu pe “Radu C. Cristea (Observatorul Cultural): LUNTRE ŞI PUNTE. Ţara de dincoace de mlaştini”

  1. Ivi 28 septembrie 2012 la 5:14 AM #

    Ca de obicei RCC pune punctul pe i, aratand grobianismul „telectualilor basisti” …acum ne dam seama ca practic acestia l-au criticat pe presedintele Constantinescu tocmai pentru nu le-a dat sinecuri (ori Basescu le-a dat sinecuri grase de tot…) si de aici intelegem ca pentru „telectualii basisti”, democratia, statul de drept sunt doar un bla, bla, pana cand primesc sinecurile…
    Halal telectualitate de dreapta basista care s-a scremut si a dat ca urmas politico-telectual pe „Unguent MeReU „vita de Kobe”…

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: