Radu Călin Cristea (Observatorul Cultural): Mere albastre şi stele verzi

Fără vlagă, manifestîndu-se mai ales printr-o retorică sforăitoare de conclav suficient sieşi, aşadar vag conectat la ambientul realităţii, opoziţia se face auzită prin glasuri pe cît de răzleţe, pe atît de gîjîite. Sînt mai degrabă sunetele unor trestii gînditoare produse de fotosinteze eşuate şi cărora contactul cu lumina nu le prieşte, astfel că preferă penumbrele de unde intonează arpegii critice la adresa puterii.

Democraţia românească n-a cunoscut, după evenimentele din decembrie ’89, o opoziţie mai sterilă decît aceasta de după căderea guvernului Ungureanu, măcinînd în gol şi năduşind a neputinţă. Mă ia cu fiori doar gîndul că puterea pedelistă ar fi impus o idee care circula prin multe creiere portocalii – aceea a votului majoritar uninominal într-un singur tur, cu cîştigătorul luînd întreg potul în circumscripţia respectivă. Într-un asemenea sistem electoral fîlfîit ameninţător de Boc şi ai săi, PDL ar fi fost reprezentat în urma ultimelor alegeri legislative de un singur parlamentar, Eugen Tomac, şi acesta în urma unei nebuloase infuzii de voturi din Republica Moldova.

Masivitatea actualei puteri capătă uneori proporţii denaturate şi datorită opoziţiei clorotice, scîncite, incoerente în exprimare şi părînd a-şi refuza orice prilej de omogenizare în jurul unui ax comun. Justificarea cea mai atotcuprinzătoare a pulverizării fostei cîrmuiri ar părea să fie aceea, lesne probabilă, a unei ebrietăţi foarte avansate în exercitarea puterii de către constituitul regim Băsescu.

Nu-mi amintesc, de exemplu, ca, după căderea comunismului în România, să se fi desfăşurat, fără perdea, un asemenea dezmăţ al afişării ostentative a circuitelor corupţiei ca în vămile administrate de Blejnar şi tovarăşii săi. Sevrajul dezvăţării de acest drog injectat în văzul lumii de fosta putere s-a arătat pe măsura dependenţei instalate de un consum în doze uriaşe. Numai astfel găsim o explicaţie a capitulării aproape fără luptă a partidului prezidenţial al lui Traian Băsescu atît la alegerile locale, cît şi la cele parlamentare din 2012. Ca o cămilă prin urechile acului s-a strecurat însuşi Băsescu. Acesta a reuşit să evite suspendarea doar pentru că din ce în ce mai apelatul Pristanda şi-a numărat steagurile la abacul lui Zegrean, după un transfer sub pază strictă, în curte la Cotroceni.

La gît cravatei nodul cum se leagă?

Mai există însă un motiv, sugerat cu pudoare ori discret pitit în comentarii evazive, al spulberării galaxiei fostei puteri în puzderii de steluţe, de obicei verzi. Nu mai revin asupra complexelor culturale ale lui Traian Băsescu. Reamintesc doar cît de spontan însărcinat s-a simţit Băsescu la cererile imperative, altfel perfect juste principial, de a-şi primeni partidul cu intelectuali tineri ale căror CV-uri pledau, prin conţinutul şi impunătorul lor ancadrament elitist, pentru o desprindere severă de prototipul „vechiului“ om politic, definit ca furăcios, gură mare, combinagiu, amoral, nativ integrabil intereselor de castă, trădînd într-o voioşie „dacă interesele partidului o cer“ etc. Lipsea însă din portretul-robot de mai sus o însuşire caracterizînd, se presupunea, micimea obtuză a trecutului: este vorba de disponibilitatea majorităţii politicienilor aleşi prin vot direct de a bate coclaurii şi de a pune osul la evantaie de acţiuni insipide, dar, pe cît se pare, ineluctabile în conservarea unei relaţii active cu masa electorală.

Intimidat îndeosebi de somaţiile unor intelectuali publici care, în noua lor implicare politică, făceau saltul înainte de la un hobby către civismul arzător, Traian Băsescu a îngenuncheat respectuos în faţa unei fatalităţi de nerefuzat. Rezultatul? Bătrînetul a fost rărit, cedînd locul unor mlădiţe îmbiate să schimbe atmosfera stătută a bibliotecii cu aerul tare al înfruntărilor politice. Mica schismă operată, cu o abnegaţie indusă, de Băsescu, avea să aibă efecte perverse. Multe dintre oiţele metafizice împinse în ţarcul parlamentar au suferit mutaţii licantropice, dedîndu-se la rele mai abitir decît baronii versaţi. Alţi membri ai acestor loturi sclipind de caratele unei preţuite vocaţii etice se vor lăsa absorbiţi, fără vreo grimasă de împotrivire, în plenitudinea vieţii de partid, devenind martori activi sau actori ai unor matrapazlîcuri de pomină. Unii îşi vor însuşi rapid un rol cît de cît adecvat, acela de emiţători de vorbe de duh, îndeobşte în recitaluri TV soldate cu îmbogăţirea imaginii personale şi băgarea în sperieţi a colegilor culturalizaţi la f.f.

Din reflexul pînă la urmă motivabil al unor inteligenţe deprinse cu solitudinea scrisului şi a cititului, în dauna oricăror forme de integrare colectivistă, această falangă a retorilor dominînd tocşourile cu discursuri strălucite şi devastatoare asprimi polemice avea să-şi găsească în scurt timp debuşeuri previzibile: prospăturile promovate de Băsescu dau cu tifla servituţilor politicii, acceptînd cu anasîna ieşirile prin teritoriu, individualizîndu-se ostentativ şi refugiindu-se în citadelele unui „leadership“ însoţit de o încruntată opoziţie, inclusiv la partidul-tată. Noua gardă trimisă în luptă de Traian Băsescu şi povăţuitorii acestuia s-a grupat în jurul unei abordări reflexive a actului politic, întreţinînd imaginea unei opoziţii relativ harnice, numai că în plan figurativ şi cu examinări conceptuale ale unor circumstanţe ce impuneau o atitudine mulată pe concretul, pe pipăibilul, pe viul acestora şi nicidecum pe anatomierea lor plină de ifose filozofarde. Un start bun s-a stricat pentru că, antrenaţi pentru altă cursă, atleţii pomeniţi au rămas fără aer după primul avînt într-o competiţie unde anduranţa lor şi-a etalat limitele plăpînde. Parafrazînd un clasic: dedicaţi de Băsescu vieţii politice dîmboviţene, aceşti tineri (tot) la Paris învaţă la gît cravatei nodul cum se leagă.

 Monica d’Arc

Stindardul misiunii curăţirii PDL şi, în general, a Parlamentului de „dalmaţieni“, „traseişti“, „maidanezi“ etc. a fost încredinţat, fără licitaţii, cu o singură strigare, Monicăi Macovei, cotată ca un simbol al neprihănirii în absolut. Nu prea se înţelege motivul, în condiţiile în care mapa profesională a procurorului comunist şi postcomunist Monica Luisa Macovei, făcută publică de Ministerul Public la începutul lui 2008, s-ar fi cuvenit măcar să predispună la ceva mai multă moderaţie din partea acesteia într-o expediţie epurativă cu o ghilotină morală atît de tăioasă. Macovei a pătruns imediat în pielea inchizitorului ce arde pe rug, practic, cam tot ce-i sună ca suspect de vreo păcătuire. Pupilă fruntaşă a tăicuţului Băsescu, Monica Macovei a purificat la sînge partidul inspiratorului ei spiritual, aruncînd din copaie apa în care a spălat pruncul, precum şi pe copilul însuşi.

Creditată de conducerea PDL ca azimut cvasiunivoc al integrităţii în politică, Macovei dă iama prin partid, dar, paradoxal, nimeni nu pare intrigat de faptul că, odată sfîrşite aceste ritualuri punitive, taumaturga îşi lua zborul spre Parlamentul European şi îi lasă pe Boc et comp., ca să zic aşa, cu morţii în casă. Filtrate prin ciurul şi dîrmonul Monicăi Macovei, sumedenii de pedelişti s-au văzut înfierate şi trecute pe lista cu proscrişi. Mînată în războaie de la Bruxelles de avangarda cruciaţilor acestei Ioana d’Arc carpatine, oştirea PDL avea să fie înfrîntă ruşinos, pe toate fronturile, atît la sat, cît şi la oraş. Opoziţia diluată a lui Vasile Blaga se trage şi de la succesiunea de torpile „reformiste“ lansate de Macovei & Asociaţii.

De vreun an şi ceva încoace, ieşirile publice ale Monicăi Macovei trădează un zbucium intern avansînd parcă spre graniţa unor tulburări psihotice. Orice întrebare i se adresează, Macovei răspunde cu o dîrză fixitate în priviri: „Demisia“. Alte declaraţii ale aceleiaşi: „USL ne pregăteşte o preluare a puterii ca la ruşi în 1917?“; „Mă aştept la un război civil!“; „M-am trezit la 6 dimineaţa să-mi scriu demisia!“; „Agenda USL seamănă cu agenda mafiei!“; „Trăim zile de urgie care şterg 22 de ani de construcţie democratică!“; „Victor Ponta se coalizează cu inculpaţii împotriva justiţiei!“; „Antonescu şi Zgonea pregătesc, la nivel emoţional, terenul pentru graţierea lui Becali!“; „Nu e doar ţara lor, a hoţilor!“ etc. Pe fondul unui insuportabil uruit de dricuri, Monica Macovei gîndeşte monocolor, în registru lugubru, şi aria imaginaţiei sale se restrînge, ca supusă unei cumplite torturi psihice, la exaltări coşmareşti. Se descătuşează rar, mai ales la auzul cuvîntului „Ponta“, de exemplu: „Ponta a spus o nouă prostie şi iar ne-a făcut de rîs pentru că nu a spus-o singur, în baie!“.

„Uriaşul Ponta“ şi „pigmeii jalnici“ ai opoziţiei

Dedicat aparent diplomaţiei unde începuse o carieră promiţătoare, autor de texte inspirate de o inteligenţă rece şi atractiv-polemică, Sever Voinescu a aterizat în Parlament, nu se ştie cît de profund motivat, în 2008. Analiza evoluţiei sale politice mi s-a blocat la un prag psihologic dincolo de care nu pot înainta: mă refer la acel Sever Voinescu, secretar al Camerei Deputaţilor, contemplînd melancolic, fără o tresărire de rid, în nepămînteana şedinţă din 15 septembrie 2010, la mitica numărare a voturilor de către preşedintele Roberta Anastase. Călător printre corpuri cereşti în timpul şi după acel ruşinos sacrilegiu, deşi aflat într-o calitate ce îl îndrituia să aducă în normalitate o ficţiune deşănţată, Voinescu (mi) s-a devoalat într-o abdicare morală necicatrizabilă, mai ales dată fiind miza derizorie a respectivei gogonate fabulaţii. După o salutară reculegere, Voinescu a optat pentru o refacere, din postura de membru de rînd, a ţesuturilor sfîrtecate ale PDL în urma mutilărilor electorale din 2012. Iată-l surprins într-un puseu de luciditate, la doar cîteva zile după „parlamentarele“ din decembrie 2012, cu un pronostic privind alcătuirea opoziţiei: „…se conturează o opoziţie caraghioasă de-a dreptul. În faţa unui USL monstruos, marii bărbaţi politici ai opoziţiei fac figură de pigmei jalnici, cărora uriaşul Ponta le-a pictat feţele şi le-a dat un şut în dos să se învîrtă spre hazul galeriei. În prima zi după nominalizarea lui Ponta la funcţia de prim-ministru, am aflat următoarele ştiri despre opozanţi: UDMR nu face opoziţie comună cu PDL, PDL nu face opoziţie comună cu PPDD, care PPDD nu face opoziţie comună cu UDMR. Şi nici cu PDL. Prin urmare, în debila opoziţie parlamentară pe care o vom avea în Parlament, nimeni nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. De ce? Pentru că fiecare se crede mai cu moţ decît ceilalţi“.

Confirmată sută la sută, profeţia lui Sever Voinescu dădea şi cheia atomizării opoziţiei actuale: prea multe săbii personalizate pentru o teacă modestă ca volum. Cu atît mai interesant în acest context e cazul lui Cristian Preda, care insuflă o ubicuitate greu de urmărit cu gîndul, darmite cu privirea: europarlamentar cu bună vizibilitate, Preda face ocheade Mişcării Populare, dar rămîne în PDL, unde tocmai încasează o suspendare de şase luni. Opoziţionist plurivalent, contestatar volubil atît al USL, cît şi al PDL – linia Blaga, Preda vorbeşte pe mai multe voci deodată, contînd, posibil, chiar pe efectele dificultăţilor de captare a sensului unor mesaje simultan suprapuse. Pîndeşte cel mai convenabil „exit“ ce va ieşi la lumină, cu siguranţă, înainte de zorii „europarlamentarelor“ de anul viitor.

Despre loaze, cu tot respectul

Excelent integrat mediului diplomatico-teologal de la Vatican ca Ambasador al României pe lîngă Sfîntul Scaun, Teodor Banconschi a fost retras la bază şi acroşat apoi în ipostaze politice unde l-am găsit servind patria, între cei mai aprigi vîslaşi ai bărcii puterii, de la Iliescu la Băsescu. Decontat uneori ca gafeur în politică tocmai datorită distincţiei cîştigate în aplicaţiile sale în spaţiul ecleziastic, căzut alteori sub nuri ocazionali – din Modrogan („Elena, eşti frumoasă, inteligentă, fac eforturi să nu cad sub farmecul tău!“) pînă la Teotihuacán –, Baconschi va deveni, din 2006 încoace, membru sîrguincios al echipei strîns unite la pieptul lui Băsescu. Prins în încîlceli imobiliare, maestru de ceremonii peste voturile paraherculeene din 2009, de la Ambasada României de la Paris, Baconschi anunţă, în 2010, o nouă încumetare politică: „Am decis să mă implic în politica din România, creînd Fundaţia Creştin-Democrată“. Va încerca, secondat de Adrian Papahagi, să-şi introducă fundaţia în felurite îmbinări politice, în genul Alianţei Romania Dreaptă (ARD). Va pierde la scor ridicol peste tot. Presimţind un cuibuşor călduţ în Mişcarea Populară, se aciuează acolo, lăsînd de izbelişte PDL. Îl urmează Daniel Funeriu, surescitat spărgător de tipare în educaţie şi orientat politic, ca o floare a soarelui cu chip de om, în funcţie de mişcările astrului suprem de la Cotroceni. Am amintit numele altui vlăstar telepurtat în politică sub oblăduirea lui Traian Băsescu: Papahagi (Adrian). Provenind din tînăra meritocraţie universitară, licenţiat la Sorbona, unde îşi va lua titlul de doctor şi va deveni, pentru cîţiva ani, profesor, Papahagi se afirmă politic prin alocuţiuni barbare exhibînd o intoleranţă neaşteptată pentru un spirit academic şlefuit prin medii ilustre. Un dubiu marca Papahagi, în campania pentru alegerile legislative din 2012: „De ce n-am avea în scurtă vreme o preşedintă romă, lesbiană şi atee?“. Va rata lamentabil intrarea în Parlament. Convins că „singurul lider legitim al dreptei este Traian Băsescu“, Papahagi alunecă din PDL în ciorbiţa Mişcării Populare. E o mostră amară de june cu carte pe care impactul cu politica l-a stabilizat într-un deconcertant proces de ţopîrlanizare. Zice Papahagi, după bacalaureatul de anul acesta, despre liderii USL: „Prostie agresivă, ură faţă de merit şi calitate, obrăznicie cît încape. Ponta şi Antonescu au iremediabil profilul loazei parvenite“.

Alţi aşi. De pică. Laţi.

Mihai Răzvan Ungureanu (MRU), asul de pică din mîneca lui Băsescu, provine şi el, încărcat cu onoruri, din lumea universitară, cu pigmenţi comunişti răzuiţi din motive de revoluţie. Bună imagine ca şef al diplomaţiei în guvernul Tăriceanu. Se lasă apoi redirecţionat pe centura misterioasă ce ducea la SIE. În 9 februarie 2012, Traian Băsescu îl aruncă pe MRU, ca pe un scut providenţial, în capul unui Cabinet cu zilele numărate datorită prăpădului lăsat de predecesorul Boc şi a enormei presiuni sociale. Decapitat politic prematur, Ungureanu va încerca o redresare din mers, înfiinţînd Iniţiativa Civică de Centru-Dreapta şi, ulterior, Forţa Civică, aliată cu PDL şi PNŢCD sub umbrela ARD. MRU va întrebuinţa aceeaşi strategie a camuflajului preventiv, hotărît mai extravagant de astădată, resuscitînd, umăr la umăr cu Pavelescu, Alianţa DA – proiect respins însă de tribunal. Ungureanu are ştiinţa replierilor oportuniste şi a străpungerii blocadelor inamice prin ţîşniri individuale. Prefigurînd un destin politic problematic, cu călcătura sa seniorială într-un univers pe care, de fapt, îl detestă, MRU va accepta să fie, în orice arhitectură politică, doar în fruntea bucatelor.

Doctor în Teologie la King’s College din Londra, tînărul Mihail Neamţu s-a distins prin abordări ambiţioase pe tematică eclezială. Se pocăieşte după publicarea unor ditirambi la adresa mişcării legionare în perioada imaturităţii sale creatoare, dar recidivează la finele anului trecut cînd, ca preşedinte al Partidului Noua Republică, recită cu patos, la lansarea candidaţilor ARD pe scena Operei Naţionale, din Radu Gyr. Cică ar fi „invocat plugari“. Multe dintre apariţiile publice ale lui Mihail Neamţu contrariază prin frizarea ori semnalarea de-a dreptul a inconştienţei: se face de rîs în studiourile TV prin polemici puerile şi vorbitul într-o păsărească duduind de haz involuntar, alungă duhurile useliste prin agitarea unor funii de usturoi, se scălîmbăie – de la gemuleţul toaletei lui Băsescu – cînd se comunică rezultatul referendumului de anul trecut etc. Imobilizat, biologic şi politic, într-un fatal infantilism, Neamţu se caută mai departe prin Bulgaria lui, ratînd toate ţintele ivite în cale, în primul rînd deputăţia într-un colegiu arădean. Toader Paleologu, altă mijire politică tutelată de Băsescu: „pleaşcă“ simpatică, legănată în trena modelului patern, acceptînd să întruchipeze, cu farmec, dar şi cu o candoare, totuşi, periculoasă, personajul perdantului de serviciu. Puţine vorbe despre Sebastian Lăzăroiu – supapa de dejecţie a personalităţii lui Băsescu. Impertinent, evacuat de la Cotroceni şi rechemat apoi, după o escapadă pe la Ministerul Muncii şi un trai pe vătrai prin stabilimentele odiosului Aurelian Bondrea, tocmai pentru naturaleţea răspîndirii de scenarii toxice şi a grobianismului patent în ultragierea adversarilor lui Băsescu, Lăzăroiu rămîne un meseriaş al urîtului plămădit de un imaginar morbid.

Istorii cu eminenţi aflători în treabă

Pleiadele de hărăziţi altor profesiuni, care au acceptat convocarea lui Traian Băsescu de a se exersa în militantismul politic, au reuşit, cu minuscule excepţii, să încurce toate borcanele posibile. Adoptaţi cu noduri în gît de camarazi, inşii în cauză s-au repezit să-i sfideze, ca pe o turmă de nătîngi, administrîndu-le tratamente excentrice deduse din învăţămintele acumulate prin şcoli înalte. Aclimatizată la meteorologia suavă a umanioarelor, această floră spontanee s-a ofilit la primul contact cu vremea instabilă de sub cerul politicii adevărate. Vorbim de pagubele grave aduse PDL, opoziţiei, în general, de aceşti eminenţi aflători în treabă. Vinovate în mare parte de răpunerea PDL şi, implicit, a opoziţiei parlamentare, prin corigenţe în bloc la examenele electorale, aceste speranţe ale reformării clasei politice n-au avut ce îndrepta pentru că, de fapt, n-au intenţionat o clipă să-şi modifice partitura, s-o facă mai abordabilă şi prietenoasă, perseverînd în a presta, în faţa unei asistenţe cu gura căscată, acelaşi Paganini ininteligibil.

Unele dintre gesturile acestor substanţe rare pe care arderea politică le-a transformat în precipitate brînzoase au semănat cu nişte fantezisme prepuberale: ucenicii vrăjitori ai lui Băsescu au dosit portocaliul pedelist, s-au drapat în alte culori, au inventat noi însemne electorale, şi-au înfiinţat partide proprii, s-au ascuns sub masca unor coaliţii de un comic eclectism, în fine, migrează imperial, de vreo patru luni încoace, spre săvîrşirea unei boacăne şi mai grozave cu denumirea temporară de Mişcarea Populară; şi-au făcut deja acolo simţită prezenţa prin impunerea, ca siglă, a unui măr cu irizaţii albăstrii.

Preşedintele Blaga nu poate opri migraţia acestor roiuri invazive ce se vor năpusti asupra altor culturi. Riscul ar fi ca, atrasă de fagurele mişcărilor atît de populare ale lui Băsescu, nu doar aceeastă junime fripturistă, ci şi fauna ce ţine în viaţă PDL să deşertifice partidul la promisiunea unei oaze expuse deocamdată prin fotograme unduitoare cu fata morgana. Ar fi, cu siguranţă, încă o lovitură de graţie a acestor gîzi cu ştaif: ar stinge becul peste taverna mohorîtă a PDL şi ar aprinde stele-făclii într-o Mişcare Populară luminată, pînă la momentul dat, tot de lampagii pedelişti.

sursa: Observatorul Cultural

Reclame

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: