Dacă nu ştiaţi cât de necesar este statul, răspundeţi la următoarele provocări de pe Facebook; preferabil, în termeni “totul sau nimic”, ca să fie mai distractiv:
Riposta imediată este reducerea la absurd, corectă în sine: dacă vecinii subvenţionează totul în proporţie de 100%, noi nu “rezistăm economic”. Toată lumea ajunge în şomaj şi consumă gratis. Hm, falimentul n-a sunat niciodată mai bine.
Există şi altă nuanţă care se întoarce împotriva tezei. Subvenţia pe produs este de cele mai multe ori inferioară sau doar uşor superioară impozitelor pe produs. Deci, tot ce face statul e să dea cu o mână ce a luat cu alta şi să recunoască astfel că mai bine nu lua.
Desigur, ambele argumente suferă de generalizare aproape la fel de mult ca teza că “fără subvenţii nu se poate, dom’le”. În realitate, intervine forţa de frecare. Ca să vedem dacă subvenţiile sunt sau nu utile, trebuie şi un calcul cost-beneficiu:
1. În economiile dezvoltate, se poate argumenta (cu succes sau fără, asta e o alt discuţie) că rentabilitatea economică a agriculturii este atât de mică încât există riscul ca baza de capital să dispară cu totul, în favoarea altor activităţi mai productive. Pe termen lung, asta se poate traduce în riscuri la adresa securităţii alimentare. Subvenţia ar fi, deci, prima de asigurare la acest risc.
Există însă şi efecte adverse: eficienţa scade iar resursele se alocă mai prost. Cu timpul, subvenţia se cronicizează şi se risipeşte, iar fermierii au nevoie de şi mai multe resurse publice.
2. Pentru economiile dezvoltate este un calcul destul de dificil de făcut. Pentru cele marginale, este mult mai simplu – astfel România n-are motive să refuze subvenţiile plătite de restul UE – în acest caz o parte din efectele negative sunt “exportate” la contribuabilii din statele finanţatoare.
3. Poate avea sens o subvenţie care să grăbească startul unei activităţi care ar lua mult mai mult timp să se dezvolte în ritm natural. Industrializarea stalinistă, odioasă cum a fost, e un astfel de exemplu. Însă Stalin avea un secret pe care clonele sale din alte ţări comuniste l-au ignorat: visul american. De exemplu, în aviaţie, oricare fiu de ţăran analfabet (dar chiar şi de burghez “fără origini sănătoase”) care muncea, învăţa şi demonstra suficient talent putea să-şi deschidă propriul birou de proiectare, să-şi dea propriul nume unuia sau mai multor avioane şi să concureze între ei pentru contracte. şi să ajungă să aibă cam tot ce îşi doreşte. Rezultatul: Iliuşin, Yakovlev, Suhoi, Tupolev, Antonov, Mikoyan etc.
Desigur, există riscul ca decizia să fie greşită. Stalin provocat înfometare pentru a acumula capital, dar măcar a reuşit. Ceauşescu a împrumutat capital, l-a irosit pe tehnologii vechi şi fără piaţă, a provocat înfometare pentru a le plăti şi totul a fost în zadar. Cu banii altora, deciziile proaste sunt foarte uşor de luat.
4. Poate avea sens o subvenţie care să împiedice oprirea unei activităţi greu de repornit, atunci când consecinţele sunt socializate. Odată cu sensul, vine şi riscul ca toţi faliţii să se aboneze la subvenţii permanente de “sociali” ce sunt. Una din capcanele subvenţiei este că i face şi pe plătitori, şi pe beneficiari, să creadă că banii pot ţine loc de orice altceva – creier, muncă, talent. De cele mai multe ori – nu pot.
5. Poate avea sens o subvenţie în cazurile rare în care nu există perspective economice pe termen scurt – aşa-numita “cercetare fundamentală” – cu limitele ei.
Explorarea spaţiului este un astfel de exemplu, însă beneficiile sunt destul de dubioase. În primul rând, demonstrează doar utilitatea statului american (ca şi Boeing, de altfel) şi a defunctului stat sovietic. Iar principalul “beneficiu” este posibilitatea de distrugere reciprocă în interval de o oră. Câştigul secundar – transmisiile şi comunicaţiile prin satelit – putea fi destul de bine substituit prin cabluri submarine şi transcontinentale.
Dacă există o invenţie care poate fi atribuită complet statului, aceea ar fi reţeaua de sateliţi GPS. Probabil că nu poate fi gândit un model economic privat pe baza căruia să funcţioneze o astfel de reţea. Doar că, din nou, povara cade pe umerii contribuabililor dintr-un singur “stat”, spre beneficiul tuturor cetăţenilor lumii. Şi pe drum invalidează teza “free-riderului”, care spune că nimeni nu va demara o activitate cât timp toată lumea vrea să beneficieze gratis deci aşteaptă ca altcineva să facă primul pas.
În concluzie, subvenţiile generalizate şi permanente probabil vor face mai mult rău decât bine. Dacă o subvenţie limitată ca arie şi timp are succes – depinde de talentul celui care ia decizia. Dar dacă e din banii altor oameni, bogdaproste!
sursa: Riscograma, aprilie 2013
Radu Zlati 
Comentarii recente