B. Glăvan (Logica Economică): Este cazul să crească salariile bugetarilor?

Bogdan GlavanÎntoarcerea Codului fiscal la Parlament are drept motiv și faptul că Guvernul Ponta se află în faza de declanșare a unor măsuri de creștere a cheltuielilor publice care amenință să dea peste cap bunul mers al economiei. Astăzi ne referim la creșterea salariilor.

Aparent, bugetarii au fost Cenușăreasa perioadei post-criză. Din 2008 până în prezent salariul mediu brut pe economie a crescut cu 52%. Statistica arată însă că în domeniul bugetar salariile au avut o evoluție mult mai lentă. Personalul din învățământ, de pildă, a câștigat în luna mai din 2015 mai puțini bani decât în ianuarie 2008, în vreme ce salariile din administrația publică au sporit cu 6%.

Evolutia salariilor pe sectoare

Mai mult decât atât, așa cum arată detaliat Lucian Croitoru, salariile reale din domeniul bugetar, inclusiv cele din administrația publică se situează sub nivelul atins în 2008; practic, creșterea prețurilor a fost mai rapidă decât creșterea salariilor (cum ziceam, în învățământ salariile au scăzut de fapt). Spre comparație, angajații din sectorul privat au avut de câștigat, atât în termeni nominali cât și reali.

Salarii reale

Aparent, deci, ar fi cazul ca bugetarii să primească o creștere.

Avem însă două probleme. În primul rând, salariile au fost mult timp decuplate serios de productivitatea muncii, vezi graficul realizat tot de Lucian Croitoru:

Salariile si productivitatea muncii

În plus, nici nu trebuie să calculezi prea mult ca să-ți dai seama, realitate te izbește imediat ce începi să te gândești la chestiune. Să ne gândim la educația publică, unde calitatea “producției” este în scădere, unde procentul promovabilității la Bac crește doar atunci când scade exigența examenului – așa cum s-a întâmplat în acest an, când totuși doar 68% dintre elevi au trecut examenul; adică o treime din produsele învățământului public românesc au fost rebuturi. Veți obiecta poate că profesorii nu sunt principalii culpabili pentru calitatea proastă a educației sau că nu sunt culpabili deloc, dar din perspectiva economistului ceea ce contează este cheltuiala salarială efectuată pentru furnizarea unui (de)serviciu public: are sens creșterea “anvelopei salariale” învățământ câtă vreme educația merge în jos?

În al doilea rând, trebuie să facem un zoom out pentru a vedea mai bine cum stă treaba. Înainte de criză, salariile medii din învățământ și sănătate egale sau depășeau salariul mediu pe economie. Prin măsurile de austeritate, au scăzut sub acesta și așa au rămas. Să recunoaștem, faptul că salariul mediu din învățământ este inferior salariului mediu național nu onorează societatea românească. Dacă un profesor debutant are un salariu de încadrare de 1200 lei – cât un ospătar – atunci ceva nu este în regulă. Vorbim de ani de zile de importanța educației, semnăm pacte și legi, dar la final educatorii, învățătorii și profesorii sunt tratați ca masă de manevră. Interesant este că performanța sistemului de educație este tot atât de proastă pe cât o arată salarizarea. Oare cooperativa educației de stat produce rebuturi pe bandă rulantă, iar salariile o reflectă în mod just?! Sau, mai degrabă, salariile sunt stabilite arbitrar, fără nici o legătură cu (in)competența profesorilor, tocmai acest fapt determinând iraționalitatea și ineficiența sistemului?

Statistica salariului mediu brut în diverse sectoare de activitate arată o diferență importantă între, pe de o parte, salariile învățătorilor și profesorilor, ale medicilor și asistenților medicali și, pe de altă parte, cele ale funcționarilor publici. Salariul mediu în administrația publică a fost, în luna mai din acest an, cu 54% mai mare decât salariul mediu din învățământ și cu 59% mai mare decât în sănătate. Nicicând în ultimul deceniu și jumătate nu a existat o discrepanță mai mare între salariile din administrația publică și cele din învățământ sau sănătate. Au rămas salariile medicilor și ale profesorilor de căruță sau angajații din administrație “s-au scos cumva”, reușind mai bine decât restul bugetarilor să-și păstreze lefurile?

Salariul mediu pe ramuri de activitate

Dacă facem comparația sector privat-sector bugetar, vedem că salariile bugetarilor au depășit în anii de boom economic salariile privaților (datorită măsurilor populiste de la acea vreme), iar în ultima perioadă s-au aliniat. Ceea ce poate fi interpretat ca un semn de normalitate.

Nu avem o busolă obiectivă care să ne arate cât ar trebui să fie salariile bugetarilor, pentru simplul motiv că “bunurile publice” în producția cărora aceștia sunt implicați nu sunt vândute pe piață, nu au o valoare care să reflecte preferințele consumatorilor. Decizia de creștere a salariilor este, așadar, pur politică. Politică fiind, este clar că salariile ajung să reflecte puterea grupurilor de interese implicate. De exemplu, parlamentarii își vor putea vota propriile salarii, dar medicii nu – ei trebuie să aștepte OK-ul parlamentarilor. Tot puterea politică decide, în mod discreționar, de câți bugetari are nevoie România, afectând astfel cheltuielile publice de personal.

Dacă ne lăsăm în continuare pe mâna decidenților politici ca să stabilim care este valoarea muncii bugetarului, vom rămâne mereu în situații ciudate sau de-a dreptul absurde, precum cele amintite mai sus sau precum cea la care s-a ajuns prin creșterea salariului minim (19 clase de salarizare se suprapun!): o femeie de servici câștigă cât un medic. În plus, toți medicii vor câștiga le fel, toți profesorii vor câștiga la fel, ca și până acum. De aceea, soluția pentru salarizarea corectă a profesorilor și doctorilor este scoaterea acestora, cât mai mult posibil, din sistemul bugetar și introducerea competiției în sistem. De exemplu, dacă finanțarea ar urma elevul, nu școala, atunci banii s-ar duce către școlile preferate de copii și părinți; dacă școala ar avea cu adevărat autonomie și dacă ar aparține comunității, atunci probabil salariile profesorilor ar fi diferențiate; dacă învățământul privat – inclusivhomeschooling-ul (pentru că nu văd principial nici un motiv pentru care un profesor să nu aibă dreptul de a-și educa acasă copilul) – ar concura deschis învățământul public, atunci probabil numeroși dascăli ar migra către sistemul privat, iar salariile lor nu ar mai fi o problemă de interes național, adică ușor de politizat. Pe scurt, dacă am liberaliza serviciile publice, am asista probabil simultan la o creștere a calității acestora, la mărirea veniturilor celor mai productivi angajați și la scăderea cheltuielilor publice.

Am crea astfel “spațiu fiscal” pentru scăderea taxelor. Oricum, dacă stăm să gândim drept, o alternativă la serviciile publice nu are cum să apară câtă vreme fiscalitatea este împovărătoare.

Dacă ideea unei asemenea reforme le repugnă politicienilor (lor le miroase urât orice le scade puterea de a dicta condițiile de viață ale oamenilor), atunci propun înghețarea cheltuielilor publice în raport cu PIB. Nu este o soluție care să răspundă în profunzime la întrebarea “Cât ar trebui să fie salariile bugetarilor?”, dar măcar ne asigură că salariile nu vor fi crescute populist, ci strict în funcție de performanța de ansamblu a economiei.

sursa: Logica Economică

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , ,

3 comentarii pe “B. Glăvan (Logica Economică): Este cazul să crească salariile bugetarilor?”

  1. Corina 28 Iulie 2015 la 10:54 PM #

    Ar fi fost utile si niste grafice cu evolutia costurilor lunare cu: intretinere locuinta+intretinere personala+facturi utilitati+costuri deplasare+mancare+eventuale rate (casa,masina,studii,internari,operatii,televizor sau alte bazaconii mai mult sau mai putin utile). Apoi vom mai gasi..poate..niste explicatii.

    Apreciază

    • Radu Zlati 28 Iulie 2015 la 11:22 PM #

      Există un grafic al salariului real, îl puteți folosi pe acela – ia în considerați tocmai ceea ce spuneați.

      Apreciază

  2. Adrian 29 Iulie 2015 la 7:20 PM #

    Eu ma intrebam impreuna cu Razvan Pop de la Sibiu, cum poate sa supravietuiasca una dintre subalternele sale bugetare cu raspunderi mari in patrimoniu. Cum poti cu circa 900 de lei sa te descurci intr-o luna? Daca n-ar sta la parinti si in lipsa vreunui sot/prieten care sa o intretina ar trebui sa-si plateasca chirie, oare in ce cutie de carton ar trebui sa locuiasca pentru a-si permite sa mai si manance? Nu mai spun de alte cheltuieli pe care nu le poate evita pentru decenta modului de prezentare la serviciu? Cred ca se presupune din start ca astfel de persoane au mosteniri, dorm sub masa la serviciu sau cineva le sponsorizeaza ca sa serveasca patria …. Deci afirmatia domnului respectiv cu salariile bugetarilor care au depasit pe cele ale privatilor este o insulta la adresa unor astfel de persoane din serviciul public prin generalizare. Si ar trebui sa se mai iasa din logica statisticii caci statistica ar trebui sa fie doar un instrument de lucru ce trebuie corelat cu alte instrumente de analiza privind starea societatii. Statisticile ar putea sa si minta, aici vorbesc despre constatarea ca salariile ar fi mai mari in administratie fata de invatamant sau sanatate. Pentru ca la varf or fi functii asimilate cu administratia care ii fac pe ocupantii lor putrezi de bogati (nu zic acum de presedinte si prim-ministru in noul context) asta nu inseamna ca la baza oamenii care fac treaba se inscriu in aceleasi medii salariale.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: