Retrospectiva anului 2016 (II): PNL a rămas în Opoziție

Guvernul Cioloș nu ar fi existat, dacă Partidul Național Liberal nu ar fi rămas în opoziție.

Lucru oarecum de mirare, deoarece în noiembrie 2017, PNL dădea țării un președinte, pe Klaus Iohannis. Numai că alegerea domnului Iohannis nu s-a datorat în principal PNL-ului, care s-a mobilizat pentru a își atinge ținta de 30% în primul tur, și foarte probabil a mobilizat, prin eforturi proprii, cam tot atâți alegători și pentru turul doi. Însă nu mai mult de atât, iar domnul Iohannis a câștigat Cotrocenii nu prin meritul exclusiv al PNL, și nici măcar prin meritul propriu, ci dus pe valul popular stârnit de un anume fel al echipei Ponta de a face politică și campanie electorală. După cum spuneam în alt loc, foarte probabil domnul Iohannis, odată ajuns Președinte, s-a simțit în prea mică măsură dator partidului pe care l-a condus o vreme, partid care l-a lansat în cursa electorală și care l-a susținut, după puterile sale. Aceasta fiind zise, putem înțelege de ce, imediat după depunerea jurământului, Klaus Iohannis nu a făcut mare lucru pentru a schimba balanța puterii și a determina o configurație politică care ar fi putut aduce PNL la putere. De ce?

Un răspuns (altul decât acela, evident, că domnul Iohannis vroia să facă un alt fel de politică decât Băsescu, jucătorul politic părtinitor) ar putea fi acela că Partidul Național Liberal nu a dat semn nici un moment că și-ar dori foarte mult guvernarea – sau, cel puțin, nu atât de mult încât să accepte compromisurile strict necesare pentru apariția unei alianțe de guvernare în jurul PNL.

Încă din decembrie 2014, co-președintele Vasile Blaga spunea că PNL nu își propune câștigarea puterii decât, eventual, în primăvara lui 2015. După părerea mea, a fost pierdut astfel cel mai bun moment în care ar fi putut avea loc răsturnarea Guvernului Ponta, prin atragerea UNPR și, prin refuzul Bugetului propus de către guvern, ar fi fost determinată demisia lui VV Ponta. Restul, adică variile încercări ale PNL din perioada ianuarie – noiembrie 2015, nu au fost decât exerciții parlamentare destinate eșecului.

Dar, stând strâmb și judecând drept, cât de benefică ar fi fost o alianță guvernamentală PNL-UNPR, cel din urmă devenit noua ”soluție imorală”? Cât de benefică pentru români, pentru dezvoltarea clasei politice, pentru PNL? Dacă actul de guvernare ar fi putut fi gestionat relativ decent, este destul de clar pentru mine că păstrarea UNPR la guvernare, alături de PNL și, posibil, UDMR, ar fi fost un act imoral prin raportare la așteptările românilor din noiembrie 2014. Făcând puțină istorie contrafactuală, ce s-ar fi întâmplat dacă accidentul polițistului căzut la datorie s-ar fi petrecut în perioada unei guvernări PNL-UNPR? Ar fi găsit premierul Predoiu tăria care i-a lipsit premierului Ponta, astfel încât șeful UNPR să părăsească Guvernul? Sau s-ar fi compromis, păstrând UNPR aproape de actul guvernării?

Desigur, mulți au aruncat rămânerea în opoziție a PNL pe seama unui leadership care nu s-ar fi arătat la înălțimea nici a momentului, nici a sarcinilor asumate pentru atingerea obiectivului propus atât de către partid, cât și de candidatul acestuia în alegerile prezidențiale. Obiectivul, programul pe care votul popular l-a mandatat odată cu alegerea lui Klaus Iohannis, se numea ”10 ani de liberalism”. Prin eșecul preluării guvernării, cei 10 ani s-au transformat în cel mult 8 ani, căci 2015 și 2016 nu au fost și nici nu vor fi ani de aplicare a unui program liberal de guvernare, de transformare a României pornind de la principiile liberalismului românesc. Posibil ca respectivele acuzații să aibă un sâmbure de adevăr. Dar partidul a avut exact conducătorii pe care i-a meritat. Nu conducătorii, ci partidul în ansamblul său nu a dovedit suficientă tărie încât să convingă (în primul rând pe el însuși și doar mai apoi pe ceilalți actori politici) că este gata să preia guvernarea, și să facă tot ceea ce trebuie făcut în vederea câștigării puterii.

În fapt, deși la modul teoretic ar putea fi un partener atât al Președintelui Iohannis, cât și, mai nou, al Guvernului Cioloș, PNL nu reușește defel acest lucru. Desigur, la nivel declarativ, liderii PNL proclamă aceste parteneriate. Numai că reciproca nu este valabilă – nici domnul Klaus Iohannis, nici domnul Dacian Cioloș nu au afirmat (public, cu subiect și predicat) că sunt parteneri ai Partidului Național Liberal. Poate și datorită faptului că, pentru un parteneriat, trebuie entități (relativ) egale ca pondere. Ori, prin poziționarea sa, PNL s-a oferit să fie partener, a îndeplinit (până în prezent) totdeauna solicitările venite dinspre partea cealaltă, dar nu a solicitat niciodată contraprestații politice ca serviciu și ca dovadă a reciprocității. Deci nu avem de-a face, în fapt, cu un parteneriat, ci cu o poziție subordonată. Subînțeleasă, tacită, dar nu mai puțin evidentă.

Deocamdată nu putem previziona dacă, în noiembrie 2016, PNL va reuși să obțină măcar cu 0,1% în plus față de PSD, astfel încât, constituțional, Președintele României să invite o personalitate din rândurile PNL să formeze Guvernul. Dar putem presupune că, dacă se păstrează în logica politică și de comportament instituțional a anului 2015, Partidul Național Liberal va avea mari probleme în părăsirea statutului de outsider promițător. După părerea mea, în primul rând datorită faptului că am uitat deviza noastră, cea prin care am făcut istorie: ”Prin noi înșine!”

alte articole similare: RETROSPECTIVA ANULUI 2016 (I): GUVERNUL CIOLOȘ