Există locuri în care, în fiecare zi, România moare sau riscă să moară. Și face asta nu din eroare, sau din culpă, sau din oricare motiv ne-ar trece prin minte. Ci moare pentru că a ales să se sacrifice, prin fiii și fiicele ei, în numele unor idei mai presus decât viața oricăruia dintre noi. Aceste locuri sunt numite generic „teatre de război” sau „zone de conflict”. Niște eufemisme care ascund faptul că, acolo, moartea este un fapt cotidian. Că cei care pleacă înspre teatrele de operațiuni militare îmbracă, din clipa despărțirii de cei dragi, haina morții – pe sub vestonul de militar.
Cei care reprezintă România în zonele de conflict (fie că ele se numesc Irak sau Afganistan, ca să dau doar două exemple), într-un fel – în mai multe feluri chiar – nu doar că ne reprezintă pe noi, românii. Ei sunt extensia decisă, fermă în ciuda fragilității ființei omenești, a fiecăruia dintre noi. Ei sunt “noi”. Sunt ceea ce noi am putut găsi mai bun printre noi, pentru a arăta prietenilor, dar și dușmanilor noştri, că poporul român știe să își respecte cuvântul dat, până la capăt – chiar dacă acest capăt ar fi unul sub un steag în bernă.
Acestea fiind zise, ce poate fi mai normal, mai omenește firesc, decât ca un președinte al tuturor românilor să sărbătorească, alături de bărbații și femeile care și-au asumat sacrificiul de sine în numele tuturor celor rămași acasă, învierea Aceluia care, cu moartea pre moarte călcând, a transformat sacrificiul de sine în salvarea tuturor?
Poate că vizita făcută, de Paștele ortodox, de către Președintele Iohannis, soldaților români din Afganistan nu a fost, din punct de vedere politic, cel mai important act politic al domniei sale. Cu siguranță însă a fost, în plan simbolic, unul care ne-a arătat că Președintele știe să fie (cum se zicea cândva, dar de data aceasta cu mai multă îndreptățire), “dintre noi, pentru noi”.
Consider că momentele petrecute de preşedinte alături de credincioșii ortodocși în noaptea Învierii, urmate de vizita domnului Klaus Iohannis în Afganistan, ar putea să însemne o reînnoire a legământului nescris dintre Președinte și poporul care l-a ales. Poate de aceea s-au găsit unii să se arate degrabă-detractori ai celor două momente. În Săptămâna Luminată nu voi vorbi însă despre aceștia ci mă voi ruga, creștinește, pentru sufletul lor.
Deputat PNL Radu Zlati, deputat PNL
București, 3.05.2016
Radu Zlati 
Comentarii recente