A doua lovitură de stat – una pe bune!

Am ezitat să vorbesc despre evenimentele recente din Turcia. Politica externă, cu toate nunațele ei fine, nu este tocmai domeniul meu de expertiză. La rigoare, știu mai multe despre relațiile dintre Socrate și unii dintre emulii săi, decât despre acelea dintre Erdogan și Gulen. Acestea fiind zise, să emit și eu o opinie, pe baza faptelor care au răzbătut în presă.

1. În Turcia a avut loc o tentativă de lovitură de stat, eșuată pe de o parte din cauza slăbiciunilor complotițtilor, pe de alta datorită sprijinului pe care președintele Erdogan l-a avut atât din partea unor părți importante din instituțiile de forță ale statului turc (Armata 1, poliția) dar și a populației (cel puțin acea parte a populației care l-a și votat pe Erdogan).
2. Ulterior eșecului puciului militar, s-a desfășurat (și se desfășoară în continuare, sub privirile noastre) o a doua lovitură de stat, de data aceasta una prin care președintele rămas în funcție încearcă să își impună totala dominație asupra structurilor de stat turce, astfel încât să înlocuiască democrația turcă (oricum chestionabilă) cu un sistem în care puterile prezidențiale să fie crescute exponențial, și (posibil) statul laic turc să se apropie de caracteristicile unui stat islamic.

Toate acestea sunt posibile pentru că Europa și Statele Unite au tolerat ascensiunea populistului islamist Erdogan, fără să atragă atenția că această ascensiune are și un însemnat potențial de risc la adresa stabilității statului turc, dar și a relațiilor din regiune. Nu doar că au tolerat mijloacele nu întotdeauna ortodoxe prin care această ascensiune a fost asigurată, dar au și încurajat-o prin pasivitatea lor vinovată.

Adevărat, Turcia este un actor regional, iar relațiile cu statul care dispune de a doua armată din NATO și care asigură stabilitatea în placa turnantă în plan geo-strategic care este și a fost regiunea Bosforului și a Asiei Mici, trebuie manageriate cu atenție. De aici până la închiderea ochilor atunci când a fost vorba despre nenumărate încălcări ale drepturilor omului, la limitarea deptului la informație, la încurajarea activismului islamic la porțile Europei este o cale lungă,  Tot așa cum o cale lungă este aceea făcută de oficialii europeni până la cedarea față de șantajul regimului neo-otoman cu privire la situația imigranților temporar găzduiți de Turcia.

Nu sunt omul care să afirme, cu găbire, că loviturile de stat împotriva regimurilor care au o tendință de agravare a caracteristicilor ne-democratice, ar fi o soluție; pot admite însă că nu întotdeauna electoratul este corect informat, că nu întotdeuana sufragiul popular, chiar liber exercitat, dă rezultate corecte din perspectivă istorică.

Ceea ce cred însă că știu cu siguranță este faptul că loviturile de stat nu se dau cu judecătorii, și în consecință arestarea a 3000 de oameni ai legii în contextul măsurilor luate după eșuarea unei lovituri de stat nu este un act ”normal” de precauție sau de represiune, ci este doar parte a unei lovituri de stat cu mult mai grave, în consecințele ei de lungă durată, decât acelea ale unui puci militar. Vom lăsa ca această lovitură de stat, concepută și instrumentată de către Erdogan, să aibă loc fără a face nimic? Chiar nimic?