Politica de alianțe a PNL. De ce, cu cine, cum?

Ca de obicei, acord fiecărei ieșiri în presă a liderilor PNL atenția cuvenită. Consider că acolo trebuie să găsim (ceea ce deseori se și întâmplă) mugurii unor viitoare strategii politice, muguri trimiși spre a înfrunta adversitatea mediului politic pentru a li se verifica, astfel, viabilitatea și capacitatea de seducție.

În acest sens, nu am putut să nu remarc un pasaj din intervenția publică a liderului PNL, Raluca Turcan:

Partidul Naţional Liberal nu poate accepta distrugerea temeliei pe care se așază o ţară democratică şi prosperă. Considerăm ca toți actorii instituționali și neinstituționali, de la partide politice, organizații civice și profesionale, formatori de opinie din societatea civilă și până la mass-media ar trebui să acționăm în același sens. Mizele politice, diferențele de optică asupra unui subiect sau altul ar trebui depășite, iar cei care susțin agenda pro-reformă și pro-stat de drept ar trebui să facă front comun. Șansa celor care susțin revenirea la practicile trecutului stă în fragmentarea celor care li se împotrivesc. Partidul Național Liberal va uzita de toate instrumentele pe care le are la dispoziție pentru a apăra această cauză a interesului public, suntem deschiși la orice colaborare onestă în acest sens.

Cred că putem găsi aici o clară intenție de a testa opinia publică asupra unei politici de alianțe a Partidului Național Liberal, o politică de alianțe menită să ducă, mai devreme sau mai târziu, la schimbarea hărții politice consacrate prin alegerile din decembrie 2016.

De ce?

Dacă această reconfigurare a puterii este obiectivul final, este clar că scopul imediat este, după Raluca Turcan, coagularea unei forțe care să acționeze pentru prezervarea democrației, pro-reformă și pro-stat de drept. Ultimele evenimente (presupusa intenție a guvernului de a forța o OUG privind amnistierea și amnistia, precum șși de a modifica Codul Penal, intervenția Președintelui Klaus Iohannis, manifestațiile contra-amnistiere din marile orașe) par să sublinieze necesitatea unei astfel de alianțe largi. Avem astfel un DE CE, chiar dacă nu este foarte clar că toți oponenții legii de amnistere/amnistie înțeleg în mod identic ceea ce combat; tot așa cum este greu de crezut că o alianță pro-reformă și pro-stat de drept ar face foarte mulți prozeliți (votul din decembrie 2016 ne-a spus clar că nu, iar substratul emoțional al manifestațiilor de stradă nu se va reflecta, în mod necesar, într-o unitate de vederi a opoziției anti-PSD). Demersul pentru a fundamenta o astfel de alianță largă ar trebui mai bine fundamentat și mai seducător formulat; rămas la sâmburele enunțat de către Raluca Turcan, el nu are, pe moment, destulă atracțiozitate pentru a spera că nu doar partidele anti-PSD, ci și o parte însemnată a societății civile se va înscrie în efortul sugerat de către PNL.

Cu cine?

Nu îmi este clar al cine se gândește liderul PNL atunci când amintește ”partide politice, organizații civice și profesionale, formatori de opinie din societatea civilă și până la mass-media”.

(1) Partidul Național Liberal are relații mai degrabă reci cu partidele parlamentare din afara majorității parlamentare. O istorie recentă (USR) sau mai veche (PMP) desparte pe câteva linii majore PNL de celelalte partide. Desigur, unii lideri PNL își pot dori o unificare a dreptei (mi-aș dori-o și eu), dar care dreaptă? USR nu are o afiliație la dreapta politicii, o spun liderii partidului și eu îi cred. O unificare cu aripa de dreapta a USR este greu de imaginat pe moment, atâta vreme cât respectiva aripă nu s-a autodefinit ca atare; fără să mai amintesc faptul că, în mod constant, USR s-a arătat mefient față de PNL – până aproape de limita invectivei. PMP este asumat de dreapta, dar el este mai degrabă băsist decât de dreapta. Iar o alianță cu Băsescu, pentru moment, îmi pare o aberație, un abces purulent. Mai bine 4 ani de opoziție decât la guvernare cu Băsescu. Care Băsescu, până acum, a făcut mult mai mult rău României și românilor decât jumătate din Biroul Executiv național al PSD. Deci ai alianță (de fuziune nici nu putem vorbi pe moment) este greu de conceput – există un dușman comun, există una sau mai multe rațiuni pentru o astfel de mișcare politică, dar în plan politic, ea este greu de realizat, căci ceea ce desparte aceste partide (PNL, USR, PMP) pare mai important decât ceea ce le-ar putea uni.

(2) Organizațiile civice și profesionale… aici mă apucă râsul. Organizațiile profesionale înseamnă mai ales sindicatele. Iar sindicatele sunt (nu de azi, de ieri) vândute PSD; iar când nu există înțelegeri formale sau informale cu PSD, liderii și membrii de sindicat trăiesc în speranța că PSD își va îndeplini măcar în parte promisiunile electorale, că PSD le va da ceva. Iar organizațiile civice, faimoasa societate civilă structurată, trăiesc și ele de pe azi pe mâine, fie din sponsorizări din afara statului, fie din subsidii guvernamentale – mă refer în special la ONG-urile cu relevanță, cele care au greutatea specifică suficientă pentru a fi partenere de discuție cu partidele anti-PSD. Societatea civilă și-a pierdut panașul, și-a pierdut, pentru majoritatea concetățenilor mei, relevanța. O alianță cu unele sau altele dintre aceste ONG-uri nu va aduce nimic PNL, sau mai nimic. Să adaug și faptul că mulți dintre liderii acestor ONG-uri s-au simțit, în ultimul an, mai aproape de USR decât de PNL, iar alți au fost, sunt și vor fi, mai apropiați de băsism decât de democrație?

(3) Formatorii de opinie. Mass-media. Formatorii de opinie din societatea civilă (atâția cât mai sunt relevanți) nu au multe puncte comune cu PNL; unii nu au puncte comune nici cu democrația participativă și liberalismul (măcar și acela vag, profesat de PNL). Mi-e greu să îi văd pe domnii Puric, Tudor Chirilă și Florin Crăciun la aceeași masă cu Turcan, Bușoi și Bolojan, de pildă. Pe de altă parte (poate greșesc) formatorii de opinie din media electronică (aceia care cu adevărat contează) iubesc mai mult salariile oferite de patroni decât orice altceva, sau cam pe acolo. Iar posturile TV de știri par a își fi perdut interesul, după decembrie 2016, de a ataca grupul de interese numit PSD. Unele dintre ele, nici nu l-au avut vreodată. Este foarte neclar la cine se gândea Raluca Turcan atunci când vorbea despre mass-media care s-ar putea ralia eforturilor PNL. La B1 TV și Realitatea? Îmi pare rău, prea puțin, chiar dacă ar fi să fie. Poate doar dacă acoperiții din presă primesc ordin pe unitate, să se miște ceva, ceva. Dar suntem siguri că vrem schimbarea stării politice de acum, cu ajutorul unor acoperiți din presă? Eu unul, aș refuza această tentație.

Cum?

Dacă am avea cu cine, am vedea, surprinzător, că am avea și cum să realizăm o formă relativ coerentă și relativ structurată a opoziției. O opoziție care să își dorească și să tenteze schimbarea Puterii. Eventual, să și aibă succes.

Concluzii

Trăim un moment marcat de o opoziție parlamentară debilă dar o opoziție în stradă, se pare, din ce în ce mai puternică. Tentația unirii tuturor forțelor de opoziție într-o forță coerentă este extrem de puternică. Dar este mult până departe, iar concretizarea acestei dorințe pare greu de realizat. Pe de altă parte, așa cum arătam mai sus, o formă oarecare de incluziune a PMP (cu Băsescu cu tot, și nu văd cum ar putea fi realizată o înțelegere PNL-PMP fără Băsescu) s-ar putea dovedi mai toxică decât rămânerea în Opoziție.

Ceea ce este sigur, după mine, este că idea coagulării unei astfel de opoziții unite ar trebui foarte bine cântărită în cadrul Partidului Național Liberal, într-un cadru cât mai larg. Dacă deciziile se vor lua, ca până acum, de către 4-5 oameni car vor impune, după aceea, ”soluția” unui BPN năucit și temător, nu cred că vom face mare lucru. Dimpotrivă, în ciuda unor bune intenții (buna voință o prezumez!) s-ar putea să ne pomenim că PNL primește în față o perversă ca la Ocna, care să îl coboare și mai mult decât punctul de minim pe care l-a atins. Dacă acest lucru ar fi posibil.

Bonus: ce facem cu ALDE?

Orice mișcare de coagulare a unei opoziții cu șanse, nu poate să ocolească cheia de boltă a politicii românești în acest moment: ALDE (desigur, nu putem uita UDMR…) Dacă ALDE (cu sau fără Tăriceanu), sau măcar o parte a acestui partid, nu va fi atras în tabăra pro-reformă și pro-stat de drept, orice alte discuții sunt zadarnice. Iar o apropiere între PNL și ALDE (una făcută cu temei, și nu în antecamera Cotrocenilor), deși imperios necesară, este greu de închipuit acum.