Azi dimineață, în timp ce ascultam liturghia, m-a frapat un amănunt. În timpul slujbei religioase Biserica Ortodoxă Română se roagă pentru ostașii români căzuți pentru ”libertatea și demnitatea” poporului român. Atenție: ”libertatea și demnitatea”.
Ca profesor de istorie, știu că momentele în care românii (că își spuneau români, ardeleni, munteni sau modoveni) au fost liberi (adică îndependenți) au fost cu totul rare. Cred că știu și când am fost și când nu am fost liberi. Și cred că mai știu că, dacă nu am fost liberi, măcar am încercat, prin liderii noștri, să rămânem demni. Și că, în istorie, au existat momente (adevărat, nu dese) când depășirea de către stăpânii noștri de moment a fragilei granițe dintre supunere și umilință a dus la explozia mămăligii. Marii noștri domnitori poate că au fost nevoiți să îngenuncheze la un moment dat în fața unui dușman evident superior, sau a unui vecin puternic pe care îl vroiau aliat; au îngenuncheat, dar nu s-au târât. Sabia lui Ștefan este la Istanbul nu la București, dar nimic nu a răpit, chiar în supunerea sa, demnitatea voievodului moldav.
Atât libertatea cât și demnitatea unui popor sunt reprezentate de către conducătorii lui. Și, cel mai adesea, câștigarea libertății, precum și păstrarea demnității începe cu un ”nu”. Rememorând istoria noastră post-decembristă, nu prea îmi aduc aminte (cu una-două excepții) că cei care reprezentau națiunea română, președinții noștri, să fi știut a spune ”nu” în fața solicitărilor de tot felul (și au fost foarte multe) venite din partea mai-marilor lumii acesteia. Așa fiind, nu a rămas decât ca demnitatea noastră ca națiune să fie afirmată prin sângele curs pe câmpurile de bătaie, din pieptul bravei noastre armate. Respect!
PS Orice comparație între România (cea din articol) și Partidul Național Român rămâne la latitudinea cititorului.
Radu Zlati 
Comentarii recente