Nu vorbim decât arar despre faptul că în România aveam de a face cu o criză a calității personalului didactic. Criză cu multiple cauze și generatoare de efecte negative, la rândul ei.
Dar de ce ar intra în sistemul educației (mă refer în special la învățământul preuniversitar) tineri cu potențial competitiv pe piața muncii, în momentul în care viitoarea lor profesie este una deloc ușoară și, pe deasupra, prost plătită? Sau, în orice caz, mai prost plătită decât cam oricare muncă ce presupune o calificare superioară, la nivel universitar/masterat, din sectorul public sau privat?
Adesea mi s-a reproșat, în social-media, că nu este corect să solicit salarii mai mari pentru mine și colegii mei, de vreme ce în România media salariului din sectorul de stat este egală sau chiar mai mare decât media salariilor plătite de către sectorul privat. La asta adăugându-se că cei „din privat” produc acel PIB din care se plătesc salariilor celor „de la stat”, care doar consumă.
Un studiu publicat de Eurydice arată că mai peste tot în Europa cadrele didactice preuniversitare sunt mai prost plătite decât angajații cu studii echivalente din sectorul privat (excepție făcând Lituania, Norvegia și Portugalia, unde salariile profesorilor sunt la egalitate cu lucrătorii din mediul privat sau profesorii de liceu din Danemarca, Germania, Austria și Finlanda, care au salarii aproape de cele ale salariaților cu pregătire universitară din sectorul privat).
Însă doar în România profesorii primesc cu 30% mai puțin decât salariații cu aceeași calificare din sectorul privat. Cu alte cuvinte, suntem statul care, comparativ cu alte domenii de activitate care presupun un înalt nivel de competență obținută prin studii formale (universitare și de masterat) precum și o specializare și rafinare a competențelor, obținute în timp, își plătește cel mai prost profesorii.
În DTP este un principiu: WYSIAYG (what you see is all you get) care zice că ceea ce vei obține (tipărind, de exemplu, o pagină redactată în MS WORD) este cam ceea ce vezi pe ecran (în nici într-un caz de o calitate superioară!). Aplicat în sectorul educațional, asta s-a traduce prin: nu vei obține rezultate peste măsura în care ești dispus să plătești pentru ele. Iar acest principiu se aplică atât la nivelul familiilor cât și al societății.
Cele de mai sus sunt valabile cu o sigură excepție: când sacrificiul personal (al elevilor din familiilor fără multe resurse; sau al cadrelor didactice prost plătite dar dispuse să muncească din pasiune și altruism) suplinește lipsa de resurse de tot felul pe care mediul educațional ar trebui să le pună la dispoziția actorilor principali (elevi și profesori) dintr-o piesă al cărei scenariu, în România, este scris din ce în ce mai prost.
Doar că eu m-am săturat de generații de sacrificiu. Dvstră nu?
Later edit: la numai două ore după postarea articolului, aflu că Guvernul a decis înghețarea salariilor din învățământ, prorogând pentru 1 ianuarie 2022 mărirea cu 25% a salariilor, mărire pe care tot guvernul PNL o prorogase în august 2020 pentru 1 ianuarie 2021.
Radu Zlati 
Comentarii recente