D. Căstăian (EduPedu): Fabricile de iluzii ale colegiilor naționale

Când am citit pentru prima dată propunerea din proiectul de lege asupra învăţământului preuniversitar care permite colegiilor naţionale să organizeze propriul examen de admitere, am fost cuprins aproape instantaneu de anxietăţi adânci. Deşi au existat solicitări în acest sens încă din 2008 (anul înfiinţării Asociaţiei Colegiilor Centenare, numită mai departe ACC, pentru detalii vezi liceecentenare.ro), îmi era greu să înţeleg cum fusese admisă totuşi în lege o astfel de propunere care merge împotriva spiritului echitabil care caracterizează în general educaţia civilizată în acest moment, dar care va lucra de asemenea în direcţia adâncirii uneia dintre problemele arhicunoscute ale educaţiei din România: existenţa unui abis între cei care pot să îşi permită o educaţie la vârf (nu folosesc în mod intenţionat adjectivul “de calitate” şi va deveni imediat evident de ce) şi cei care nu îşi pot permite nici măcar o şcolarizare decentă. După mai multe zile în care m-am informat, i-am ascultat şi am încercat să empatizez şi cu cei care propun şi susţin măsura, cred că înţeleg ceva mai mult.  

În esenţă, cred că, la înfiinţare, încercând să rezolve câteva dintre problemele specifice colegiilor centenare, ACC a dat, mai mult sau mai puţin voit, peste câteva dintre cele mai grave probleme de sistem, probleme care afectau (şi continuă să o facă) de fapt calitatea întregii educaţii româneşti. Şi, dacă la început, pare să existe o conştiinţă acestui fapt (colegiile se oferă să piloteze autonomia extinsă pentru uzul întregului sistem), azi asistăm probabil la o încercare de evadare în ultimul moment de pe o corabie care se scufundă. În esenţă, la 14 ani de la lansarea mai degrabă discretă în spaţiul public şi după o activitate la fel de discretă în decursul acestor ani (câţi dintre noi nu au aflat abia acum de existenţa ACC?) reprezentanţii colegiilor şi ministerul educaţiei sunt probabil de acord asupra următorului lucru: în forma aceasta, viitoarea (probabil) lege a educaţiei nu va reforma nimic. În linii mari, practicile sistemului vor rămâne intacte, iar calitatea educaţiei de asemenea. E un lucru pe care eu cred că proponenţii legii îl înţeleg şi pe care îl iau cu cinism (deşi ei cred probabil că practică un fel de Realpolitik) ca pe un adevăr ferm. Totul va rămâne în esenţă cum a fost, totul, de la calitatea formării profesorilor la politizarea sinistră a funcţiilor din sistem. Şi pentru că lucrul acesta este asumat ca o evidenţă, se încearcă găsirea unei breşe, a unei ferestre de salvare, a unei ieşiri din sistemul public a unor şcoli care sunt, totuşi, publice.

Cererile Asociaţiei Colegiilor Centenare (ACC) nu sunt absurde dacă le plasăm în perspectiva corectă. Extinse la întregul sistem, ele ar putea chiar alcătui baza unei reforme cu adevărat profunde şi liberale a sistemului. Astfel, “centenarii” vor propriul examen pentru că ştiu că evaluarea naţională e un examen care nu îşi face treaba, aceea a unei selecţii corecte (dacă e de dorit un astfel de examen e altă discuţie esenţială şi perfect eludată de noul proiect de lege), un examen puternic marcat politic de dorinţa de a avea cât mai multe note de trecere, un examen care să acopere ca o pătură dezastrul calităţii elevilor noştri. Desigur, reprezentanţii ACC au dreptate când spun că, în condiţiile unei EN care permite cu greu departajarea, meditaţiile sunt strategia principală pentru cucerirea ultimelor 25 de sutimi din drumul spre zece, sutimile care permit intrarea la colegiul mult visat. Un subiect creat la nivelul colegiului (sau nu), dar, în orice caz, calibrat pe specificul şi aşteptările colegiului, ar da o şansă în plus copiilor care nu îşi permit meditaţii. Aici, cu toată bunăvoinţa, dubiile nu mă lasă să respir. Deşi există un sâmbure plauzibil în această argumentare, este infinit mai probabil ca filtrele suplimentare, oricât de bine şi de imparţial ar fi făcute, să îi avantajeze tot pe cei care îşi permit pregătire suplimentară sub forma meditaţiilor.

Nu vreau să cred că, în spatele argumentării ACC, se află un interes cinic de a prezerva o reţea care aduce mulţi bani şi influenţă unora. Presupunând că există totuşi bune intenţii, mă tem din suflet că soluţia propusă de colegii nu va funcţiona. Desigur, noile proiecte de lege nu rezolvă nici problema spinoasă a titularizărilor şi a mobilităţii de personal, astfel că nu întotdeauna (de fapt, cât de des?) calitatea profesorilor care ajung la colegiile naţionale nu se ridică la nivelul potenţialului excelent al elevilor. Asta îi face pe reprezentanţii ACC să îşi dorească angajări la nivelul colegiilor în acord cu pretenţiile şi aşteptările lor. Iarăşi, deloc absurd dacă privim cererile din interiorul logicii escapiste pe care am prezentat-o mai devreme. Nu în ultimul rând, lipsa unor standarde şi proceduri pe cât posibil obiective de evaluare face absolut incomensurabile evaluările din locuri diferite ale ţării, astfel încât elevii evaluaţi diferit ajung în băncile aceloraşi colegii. Iarăşi, nu vorbim despre o problemă specifică acestor colegii, ci despre o hibă majoră de sistem, pe care reprezentanţii celor mai puternice şi de succes şcoli din ţară nu mai vor să o suporte pe spatele lor.

Simplu spus, cererile ACC sunt pur şi simplu o încercare de evadare din mizerie, o solicitare asertivă a permisiunii de a crea propriile insule. Dintr-o dată, lucrurile fac sens, cum ar spune viitorii absolvenţi evaluaţi  standardizat la  limba română. Era asta însă singura poziţie pe care o puteau adopta colegiile atunci când au constatat că nu au nimic de aşteptat de la noul proiect de lege a educaţiei? Din punctul meu de vedere, nu. În esenţă, într-o încercare reală de reformare a educaţiei în România, colegiile naţionale puteau juca multe roluri care ar fi fost mai morale şi mai ofertante: puteau deveni adevărate locomotive reformiste deschizându-se către medii rămase în urmă, servind ca hub-uri de bune practici, focare de formare profesională, voci morale ale profesorilor, aşa cum pare să îşi fi dorit, fie şi foarte timid, în 2008 etc.

Ce s-a schimbat şi ce s-a pierdut de atunci? Probabil şi ultima fărâmă de încredere că o reformă profundă a sistemului e posibilă sau dorită. O mai spun o dată: o încercare reală de reformare a educaţiei româneşti s-ar fi folosit de colegii ca de motoare principale ale schimbării, poate chiar ar fi extins la nivelul sistemului modelul de descentralizare propus de ele. Ele ar fi devenit voci-reper atât pentru identificarea de probleme, cât şi pentru identificarea de soluţii. O reformă reală ar fi legat excelenţa colegiilor de restul sistemului, nu ar fi adâncit prăpastia dintre elevii importanţi şi cei second-hand. Dar, mai ales, o reformă reală ar fi adoptat o viziune unitară, fie în direcţia descentralizării curajoase, fie în direcţia opusă, dar n-ar fi propus o construcţie abnormă, disonantă, fracturată intern între descentralizarea acordată discreţionar unora şi supunerea centralistă la ordine rezervată celorlalţi. Azi, colegiile naţionale aleg să ia act de petrecerea revizuirilor care nu vor schimba nimic şi să ceară încă o dată un bilet de voie pentru a-şi inventa propria lume.

De ce a doua variantă şi nu prima? Pentru că, după cum sugeram şi mai sus, frustrarea cronică e valabilă (şi) în cazul lor, pentru că neîncrederea în clasa politică este indepasabilă, pentru că există privilegii de apărat în vechea (şi, iată, noua) arhitectură sistemică. Dar, mai presus de toate, pentru că elitele româneşti sunt, în vasta lor majoritate, colaboraţioniste, ceea ce explică de fapt şi modul extrem de discret şi de prosistemic în care au făcut lobby pentru cererile lor în toţi aceşti ani. Pentru că elita şi banii care se învârt în jurul focarelor politice sunt de nedespărţit, condiţionându-se într-o spirală fără sfârşit. Desigur, într-o lume normală, una dintre ambiţiile noilor proiecte de lege ar fi trebuit să fie spargerea acestor cercuri vicioase care leagă performanţa academică de banii şi influenţa dinspre clasa politică. Încă o problemă nerezolvată, ba, în parte, agravată (vezi prevederile cu privire la CSS-uri sau Palatele Copiilor).

Cred că numai naivii şi idealiştii incurabil au sperat la aşa ceva, au sperat la binefăcătorul mariaj dintre competenţă şi bune intenţii specific reformelor moderne. Însă colaboraţionismul pe care îl acuz nu este numai o problemă morală. Este şi o problemă politică, o problemă de arhitectură a interacţiunilor publice, conservate cu multă grijă de cei care au în mâini deopotrivă puterea, banii şi prerogativa legislativă. După cum scriam recent, descentralizarea, atâta câtă e în noua lege, se face exclusiv pe spatele elevilor şi profesorilor. O situaţie care are un caracter paradoxal, totuşi, pentru că, fie şi în acest mod prosistemic, conservator şi ultradiscret, ACC pare să fie prima şi, în anumite privinţe, singura organizaţie profesională a profesorilor care a adus în discuţia publică probleme grave precum calitatea evaluării naţionale, cuplarea vicioasă a educaţiei la banii publici condiţionaţi politic, calitatea selecţiei profesorilor, caracterul de cerc vicios al multor practici educaţionale, sau, mai nou, existenţa reţelelor de meditaţii (vezi poziția lor aici).

Insule care îşi doresc legiferat statutul de insule, colegiile naţionale rămân, dincolo de lucrurile uneori admirabile pe care le fac, nişte mari fabrici de iluzii. Iluzii de tot felul, iluzii adormitoare, iluzii pentru supravieţuitori şi iluzii pentru cinicii politic. Furnizoare de diplome, premii, mărci ale excelenţei, colegiile naţionale livrează mediului politic fumigenele perfecte pentru a acoperi catastrofa din restul sistemului. Pentru că acesta este târgul niciodată explicit şi, totuşi, atât de evident, dintre politic şi elita educaţională: premii şi performanţă în schimbul resurselor şi influenţei. De asemenea, furnizoare de trofee, faimă şi şanse suplimentare de reuşită în viaţă, colegiile naţionale vând adeseori părinţilor iluzia că şi-au făcut datoria complet faţă de copiii lor în privinţa bunei creşteri pe care le-o datorau. Vând multor profesori iluzia excelenţei profesionale, aşa cum vând unei naţiuni întregi iluzia excelenţei noastre în lume. Cei care îşi văd cel mai adesea iluziile risipite sunt chiar elevii, adesea debusolaţi, confuzi, inconsistenţi interior la capătul curselor nebune pentru excelenţă, maratoanelor organizate de multe ori împotriva voinţei lor, dar, desigur, spre binele lor. Despre ceilalţi, după cum ne sugerează proiectul de lege, e mai bine să nu vorbim.

Sursa: EduPedu

Etichete:, , , , , , ,

4 comentarii pe “D. Căstăian (EduPedu): Fabricile de iluzii ale colegiilor naționale”

  1. pozeDECAT 14 august 2022 la 12:37 PM #

    Ce s-a intamplat in ultimele decenii sub lozinca „reformei sistemului” este o catastrofa sociala care inca nu si-a produs inca toate efectele nocive. Aveti idee cate lucrari scrise de studenti sunt texte luate de pe te miri unde cu Google Translate, fara a fi macar verificate pentru o minima decenta a limbii romane? Lipsa reflexului de a gandi cu propria minte este aproape universala la ei. Limba de lemn n-a murit, a evoluat in forme adapte capitalismului local. Asta este efectul scolii de azi. Cand aud de „Romania educata” freamata o ura in mine care o depaseste cu mult pe cea produsa de „Sa traiti bine!” … Revenind la subiectul care pare foarte tare la radacina evaluarii din articol (cine isi permite sau nu sa faca meditatii), trebuie sa zic ca mie mi se pare ca nu apare nicaieri o intrebare legata de acest subiect. Care de fapt este una fundamentala. De ce ar fi nevoie de meditatii in primul si in primul rand? In cazul caror elevi? Pentru loaze care, cu sau fara bani, ar putea fi adusi pe linia de plutire? Sau pentru elevi cu preocupari si capacitati normale pentru studiu dar care sunt depasiti de volumul enorm de informatii balast ori de activitatile ultra cronofage pe care scoala le pune in carca lor inutil? Ca daca facem un calcul simplu al timpului, vedem ca adolescentii care ar face tot ce trebuie cerut de scoala (ore contact si ore de studiu individual pentru rezolvare de teme pentru acasa) au o incarcare mult peste timpul de 8 ore al unui adult care merge la munca. Si cu toate astea, vacantele se restrang, timpul se fragmenteaza cu tor felul de presiuni religioase cu sarbatori care nu fac altceva decat sa rupa scoala in bucatele. De ce cand eram eu elev era posibil sa incepem scoala la 15 septembrie si sa o terminam la 15 iunie si sa avem pe parcurs si o vacanta de iarna si una de primavara !? Pai ma uit la programa de biologie din liceu si vad cat de multa informatie e acolo si nu ar trebui sa fie, pentru ca ar trebui lasata pentru nivelul potrivit, al facultatilor de specialitate care acopera domeniul mai larg. In timp ce lucruri elementare si simple nu sunt tratate suficient. Asa ajungem sa nu cunoastem care sunt insectele daunatoare si alea bune, care sunt speciile de arbori si cum le recunoastem si la ce folosesc ele mai bine in economie, etc. Lucruri simple nu sunt acoperit si timpul se scurge inutil pentru lucruri complicate pe care media nu o poate asimila. La fel este probabil in toate disciplinele care umplu timpul elevilor. Matematici complicate, chmie elevata – toate consumatoare de timp. Timp care era mai bine sa-l fi folosit pentru aprofundarea lucrurilor simple, care sa poate intra in reflexul elevului mediu si care in final sa ii si foloseasca. Pentru ca studiul determinantilor, logaritmilor si al altor lucruri care impun meditatii la matematica nu ajuta in realitate pe niciun mecanic, fermier, electrician etc. Parca se creaza in mod voit o piata a meditatiilor croind programe de invatamant care nu ajuta in mod real societatea. Nici pentru aspectul social – cetatenii produsi – si nici pentru aspectul economic – oamenii pregatiti pentru econimia reala.

    Apreciază

    • Radu Zlati 14 august 2022 la 11:03 PM #

      sunteți de acord să vă public comentariul? Nu voi da nume, ci doar ”Un cititor” – dacă agreați varianta.

      Apreciază

      • pozeDECAT 14 august 2022 la 11:41 PM #

        Puteti sa dati si numele, de regula imi asum ce spun. Nu prea mai am eu pornirea sa spun lucruri in ultima vreme dar asta este altceva. Iar ce am scris in comentariul anterior s-ar putea sa-mi fi curs usor cam dezlanat si fara a filtra si a ierarhiza ideile pe care le-am avut dupa lectura articolului. Treaba asta cu reforma in invatamant nu o cunosc in detaliu dar, din ce a aparut public, vad ca seamana perfect cu ce stiu eu, ca am lucrat la ceea ce AR FI PUTUT FI reforma in domeniul patrimoniului cultural. Si stiu ce ingustimi de minte au sabotat procesul aducandu-l in aceeasi logica a carpelilor care nu se fundamenteaza pe principii si care nu serveste scopurilor pentru ca acestea nici nu sunt identificate clar. Principiile au fost totusi enuntate dar, in buna traditie romaneasca, au fost permanent indesate intr-un sertar. Caragiale e genial si in prezent prin discursul lui Catavencu – sa se revizuiasca, primesc … ! Discursul ala este esenta metodelor prin care se reformeaza lucrurile la noi. Fara dezbateri publice pe teme sintetice si esentiale la inceputul de drum al reformei, fara transparenta procesului de elaborare, cu anonimatul autorilor, fara tinte si, mai rau, „fara cap si fara coada”.

        Apreciat de 1 persoană

Trackback-uri/Pingback-uri

  1. FANTOMELE ISTORIEI | poze "DECÂT" - 16 august 2022

    […] fortificatiile de la Suomenlinna, explicandu-le istoria pe gustul lor (probabil). Am vazut cateva opinii privind „reforma” din educatie adusa de fantomaticul program „Romania educata”. Zic „fantomatic” pentru […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: