Ia amploare în SUA scandalul SPLC. Să aducem aminte despre ce e vorba: O organizație americană importantă, Southern Poverty Law Center (SPLC), care se prezenta public ca lider global în combaterea extremismului de dreapta, a fost inculpată oficial săptămâna aceasta de Departamentul de Justiție al SUA pentru fraudă, declarații false către bănci și conspirație de spălare de bani.
Extraordinar de graitoare sunt acuzațiile care arată că, între 2014 și 2023, SPLC a folosit peste 3 milioane de dolari pentru a alimenta exact grupurile extremiste pe care le denunța public (KKK, Aryan Nations, National Socialist Party of America și altele). Vezi postarea anterioara, pe larg, despre scandal.
Acest caz oferă o probă concretă, validată în justiția americană, privind modul de funcționare a operațiunilor „Pericolul Extremist!” și a rețelelor de ONG-uri și mass-media sub acoperire care definesc așa-numita „industrie a alarmismului și a luptei pentru progres etc.”.
Modelul este simplu și extrem de profitabil: se identifică și se creează sau se amplifică, dacă există în cantitate neglijabilă, o amenințare; se declanșează o alarmă publică; se atrag fonduri și influență; iar amenințarea este întreținută discret la un nivel optim pentru a menține viu si profitail circuitul financiar, propagandistic, ideologic și politic.
RELEVANTA INTERNATIONALA A CAZULUI
Pentru toți cei care vor să înțeleagă mai bine cum funcționează actualul sistem politic care operează în spațiul occidental și în țări precum România, studierea întregii structuri instituționale, operaționale și organizaționale în care sunt concatenate, pe mai multe dimensiuni, aceste tipuri de inițiative și strategii este esențială.
Modurile în care acestea fie parazitează, fie cooperează simbiotic cu structuri de tip „stat paralel” în diferite țări ale lumii reprezintă, de fapt, cheia înțelegerii unor importante părți ale actualei crize democratice și de guvernanță prin care trecem.
Înainte însă de a începe această analiză, să notăm că acest mecanism nu este nou. Nu va fi nicio surpriză faptul că acest mecanism a fost perfecționat de serviciile de informații sovietice în perioada Războiului Rece.
OPERAȚIUNEA „SVASTICA ROȘIE” – EXEMPLUL CLASIC
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri rămâne „epidemia de svastici” din 1959–1960, cunoscută și sub numele de Operațiunea Svastica Roșie. Aceasta a fost o măsură activă a KGB-ului, orchestrată și executată în strânsă colaborare cu Stasi din RDG.
Campania a fost planificată și dirijată din Berlinul de Est. Agenți ai Stasi, infiltrați în Germania de Vest, au inventat, provocat și amplificat incidente antisemite pentru a discredita Republica Federală Germania (RFG) în ochii aliaților NATO. Scopul strategic era clar: să prezinte Bonn-ul ca un stat încă infestat de nazism, slăbind astfel integrarea Vestului German în alianța occidentală.
CUM A FUNCȚIONAT OPERAȚIUNEA
KGB a inițiat testul într-un sat din apropierea Moscovei: agenți KGB au desenat svastici, au vandalizat morminte evreiești și au scris sloganuri antisemite, observând reacția. Rezultatele au confirmat că astfel de acte declanșează rapid un efect în lanț.
Ulterior, Stasi a preluat execuția operațională. Agenți provocatory est-germani au trecut granița și au comis acte concrete de vandalism: profanarea sinagogii din Köln în noaptea de Crăciun 1959 (incidentul declanșator); desenarea a sute de svastici pe sinagogi, cimitire evreiești și clădiri publice; trimiterea de scrisori de amenințare către evrei din Vest; finanțarea și manipularea unor grupulețe neonaziste vest-germane.
Incidente fabricate inițial (833 doar în Germania de Vest între 25 decembrie 1959 și februarie 1960) au declanșat un val spontan de imitații în Germania, SUA, Marea Britanie și alte țări. Presa occidentală a amplificat masiv subiectul, punând sub semnul întrebării succesul denazificării din RFG.
Arhivele Stasi deschise după 1989 au confirmat integral implicarea și desfășurarea evenimentelor operaționale. Documente ale Politburo-ului est-german arată că acțiunea a fost coordonată la nivel înalt între KGB și Stasi exact pe parametri descrisi mai sus.
LECȚIILE ESENȚIALE
Aceste cazuri istorice și recente scot în evidență câteva principii recurente:
1. Amenințările extremiste nu apar întotdeauna spontan. Unele (nu toate, dar unele, și din câte vedem azi din ce în ce mai multe) sunt fabricate, incitate sau amplificate deliberat de actori organizați, fie ei statali sau parastatali. Prezența unui fenomen nu dovedește automat existența unei mișcări masive reale – sursa inițială și proporționalitatea trebuie verificate cu atenție.
2. Modelul „Creează problema – Oferă soluția” (sau extrage beneficii și despăgubiri) rămâne extrem de eficient. Vezi alte cazuri în SUA – toate dovedite în justiție – de incidente similare, dar de mai mică anvergură. Se generează o amenințare (reală, exagerată sau inventată), se lansează o campanie publică împotriva ei, se atrag fonduri și influență, iar problema este menținută la un nivel optim pentru a asigura continuitatea fluxului financiar și/sau al presiunii propagandistice și de dezinformare și manipulare urmărite.
3. Efectul de imitație (copycat) reprezintă arma cea mai puternică. Un incident mediatizat intens atrage rapid imitații din partea unor persoane instabile, afine sau oportuniste, creând iluzia unei „epidemii” spontane. Primul incident este adesea cel mai relevant de investigat.
4. Instituțiile și media pot fi ușor manipulate. Presa occidentală din 1959–1960 a relatat masiv „renașterea nazismului în Germania de Vest” fără să suspecteze o operațiune est-germană. Și atenție, pe vremea aceea presa încă era presă și nu ca acum, când 90% din cei care operează pe platforme sau în studiouri sunt, într-o formă sau alta, direct sau indirect, conștient sau inconștient, agenți ai unor operațiuni sau mecanisme de propagandă de tipul celor discutate aici.
O PERSPECTIVA POLITOLOGICA SI STIINTIFICA
Se pare ca acest model, testat de KGB în anii ’50–’70, continuă să fie aplicat și astăzi, inclusiv în România, sub forme adaptate la contextul local. Scandalul SPLC nu este doar un caz izolat american – este o oglindă în care merită să ne privim cu atenție propriile „industrii ale rezistenței, progresului, europenismului, antifake news etc” și ale instituționalizării, politizării și monetizării alarmismului politic.
Crearea unui întreg mecanism instituțional și operațional în jurul statului român și al societății române, în care instituționalizarea acestor procese se află în varii stadii sau se organizează la diferite niveluri în fluxul ex ante și ex post al acestor operațiuni, este o ipoteză de lucru de factură POLITOLOGICĂ înainte de a fi orice altceva.
Trebuie privita ca orice ipoteză științifică în domeniul plauzibilului urmând ca ea să fie verificată sau falsificată.
A pretinde că putem face politologie sau științe politice ignorând aceste mecanisme ne pune într-o situație ridicolă. În realitate, dezbaterea publică, opinia publică, prioritățile de politici publice, strategiile naționale și chiar climatul general de opinie sunt din ce în ce mai mult influențate de aceste structuri și procese.
Asadar ca cercetatori sau analisti ai fenomenului politic romanesc, ar trebui sa luam act de aceasta realitate. Practic, dacă analizăm structura relațiilor de cauzalitate în jurul variabilelor politice standard esențiale modelului democratic, observăm că ele funcționează, din ce în ce mai clar, ca variabile intermediare sau instrumentale, nu ca surse primare de decizie.
Factorii reali de determinare și inițiativa efectivă nu mai pornesc din aceste instituții, ci din alte circuite și structuri. În aceste rețele paralele, in care opereaza si mecanismele de tipul celor discutate mai sus se joacă lucurile, tot mai important și influent.
ASADAR
Putem continua această comedie kabuki în care facem sondaje, formulăm texte șablonarde și forțăm concepte și lozinci de propagandă în ipoteza că descriem, expliam si măsurăm realități democratice si ca ne luptam cu iliberalimsul, putinismul, extremismul, autoritarianismul etc. când de fapt conceptualizam si măsurăm ficțiuni, tinte false și modele progandistice sau in cel mai bun caz modele ideale. Apoi ne mirăm că lucrurile nu se leagă și că explicațiile noastre nu au putere explicativă.
Sau putem alege să ne apucăm serios de ceea ce contează: să desțelenim realitatea factologică, concretă, a ceea ce se întâmplă efectiv în teren. Diferența este similară cu cea dintre a studia o hartă desenată din imaginație și a ieși efectiv pe teren, prin noroi, pentru a vedea unde sunt drumurile, unde sunt obstacolele și cum se mișcă lucrurile în realitate.
Prima variantă este confortabilă și elegantă, dar sterilă. A doua este dificilă și incomodă, dar singura care poate duce la înțelegere reală. Prima este exact ceea ce acest sistem, prin numeroșii săi agenți, operatori, surse de finanțare și mecanisme de validare profesională, ne încurajează să facem: să rămânem în zona confortabilă a abstracțiilor controlate, a limbajului steril și a simulării de analiză. Și, dacă se poate, să ne forțeze să ne alăturăm campaniilor de dezinformare și propagandă pe care centrala și sistemul le alimentează. Să țipăm, să demascăm, să isterizăm și să manipulăm în cor cu ei.
A doua variantă este însă calea reală a științei și a vocației profesionale: confruntarea directă cu realitatea, chiar și atunci când aceasta este incomodă, neclară sau contrazice cadrele politic și ideologic corecte dominante.
CONCLUZIE
Repet, acestea sunt observații de factură politologică sau, dacă vreți, de factura științelor sociale. Pe baza lor putem să formulam mai departe ipoteze foarte precise și programe de cercetare empirică și teoretică foarte bine calibrate pentru a verifica aceste ipoteze prin confruntarea cu realitățile factologice ale României de astăzi.
Evident, o astfel de cercetare ar presupune urmărirea lanțului cauzal sau, dacă vreți, a lanțului de sincronism al imitației și al alinierii la evoluțiile și structurile occidentale. Din acest punct de vedere, evoluțiile din America sunt foarte semnificative, pentru că ele ridică, pentru prima dată, pătura sau capacul care fusese pus peste aceste mecanisme și procese — asupra modului în care funcționează o adevărată „centrală” de propagandă și măsuri active (apropos, ceva despre care cele mai „autorizate” voci ne-au spus mult timp că „nu există”, fiind doar o ficțiune).
A înțelege cum a ajuns România în această situație — precum și ieșirea din ea — presupune asadar înțelegerea acestor mecanisme și procese, dar și a modului în care ele sunt transferate, angrenate, activate și utilizate în relația dintre centru și periferie. Periferia fiind, în acest caz, evident sistemul politic românesc și societatea românească, unde, așa cum observăm, intensitatea cu care acest sistem este mobilizat și utilizat a intrat, de câțiva ani, într-o nouă fază.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu