Există în România o specie aparte de magician politic, un iluzionist atât de talentat încât poate lua o dronă ucraineană, lansată de Ucraina, operată de Ucraina, dotată cu sisteme de comunicații ucrainene și detonată, la final, tot prin decizie ucraineană, și o poate transforma, printr-un număr spectaculos de prestidigitație mediatică, într-o nouă dovadă a agresivității Rusiei. Nu este clar dacă asemenea performanțe ar trebui premiate la un festival de circ sau studiate într-un institut de psihiatrie politică, însă cert este că asistăm la un fenomen remarcabil.
Povestea oficială are farmecul unei căruțe fără roți. Drona intră în Portul Constanța, navighează printre diguri, dane, cheuri și obstacole, ajunge tocmai într-o zonă industrială sensibilă, se strecoară pe un traseu pe care mulți marinari l-ar considera dificil chiar și pentru o navă controlată conștient, iar apoi ni se explică, cu o seninătate care sfidează legile fizicii și ale bunului-simț, că totul s-ar fi petrecut fiindcă rușii au bruiajat ceva, undeva, cândva. Cu alte cuvinte, dacă o găină pleacă din Botoșani și apare după două zile în sufrageria unui bloc din Constanța, concluzia oficială va fi că de vină este vântul din Siberia.
Este fascinantă această nevoie aproape religioasă de a-l transforma pe rus în suspectul universal, un fel de profesor Moriarty al geopoliticii contemporane, care controlează simultan vremea, curenții marini, semnalele GPS, prețul cartofilor și probabil rezultatele la Eurovision. Dacă mâine cade o nucă într-o grădină din Vaslui, există riscul să apară un expert la televizor care să explice că incidentul reprezintă încă o dovadă a războiului hibrid purtat de Kremlin împotriva valorilor europene.
Și totuși, un detaliu strică puțin această poveste minunată. Un detaliu mic. Enervant. Drona era ucraineană. Foarte ucraineană. Atât de ucraineană încât însăși partea ucraineană a anunțat existența ei și a avertizat înainte de detonare. Aparent, în noua logică strategică, dacă cineva îți telefonează înainte să-și arunce în aer propriul dispozitiv exploziv, vina aparține automat altcuiva. Este un concept juridic revoluționar. Ar putea reduce dramatic numărul proceselor penale. Hoțul fură, tâlharul lovește, iar la tribunal se stabilește că adevăratul vinovat este vecinul de la etajul trei, pentru că are o privire suspectă.
Dar poate și mai interesantă decât povestea dronei este reacția autorităților române. În timp ce Ministerul Elen al Apărării, prin vocea lui Nikos Dendias, a reacționat cu demnitate și a emis un protest oficial extrem de dur când o altă dronă ucraineană de luptă a fost găsită de pescari lângă Insula Lefkada – întrebându-se legitim cum poate cineva, indiferent de nevoia de a-și apăra patria, să pună în pericol viețile unor oameni nevinovați –, aleșii noștri demonstrează o spectaculoasă lipsă de coloană vertebrală, preferând să înghită pe nemestecate versiunea oficială transmisă fără critică de partea ucraineană. Slugi perfecte.
La noi, pare să funcționeze o filozofie profund orientală: dacă te lovește cineva peste cap, important este să nu-l superi întrebându-l de ce. O dronă încărcată cu explozibil ajunge lângă infrastructură critică românească. Populația nu este avertizată ore întregi. Specialiștii sunt retrași în ultimul moment. Explozia are loc. Iar reacția oficială seamănă cu cea a unui chelner care găsește un crocodil în ciorbă și își cere scuze clientului că lingura nu este suficient de lustruită. Nu se cer explicații ferme. Nu se aud proteste diplomatice serioase. Nu se vede indignare. Se vede doar acea expresie birocratică specifică funcționarului care a învățat că principalul scop al existenței sale este să nu deranjeze pe nimeni mai puternic decât el. Trist. Foarte trist.
Și mai trist este destinul rezervat românului de rând, acel contribuabil care plătește taxe, facturi, accize și impozite, pentru ca apoi să afle că trebuie să privească liniștit cum dispozitive explozive apar în apropierea unor obiective strategice, în timp ce diverși propagandiști încearcă să-l convingă că problema reală nu este drona, ci faptul că încă nu urăște suficient de mult Rusia. Mesajul implicit devine limpede: dacă explodează ceva în România și poate fi pus, chiar și printr-un exercițiu acrobatic al imaginației, pe seama Moscovei, atunci sacrificiul merită. Dacă rezultatul este o escaladare. Dacă România este împinsă mai aproape de conflict. Dacă populația devine monedă de schimb într-un joc geopolitic care nu îi aparține. Detalii. Colaterale. Note de subsol. Iar românul este invitat să aplaude. Să fie solidar. Să fie responsabil. Să fie pregătit.
Pentru ce? Pentru a deveni combustibil într-un mecanism care funcționează tot mai des după regula absurdă că orice incident trebuie transformat imediat într-un argument pentru încă un pas înainte, încă o escaladare, încă o apropiere de marginea prăpastiei.
Ne aflăm în fața unui tablou de-a dreptul sinistru, în care poporul român pare perfect sacrificabil pe altarul intereselor guvernamentale străine, fiind la un pas de a fi târât forțat într-un conflict de proporții cu Rusia printr-o înscenare grosolană de tip fake care să justifice „urgențe” politice sau să testeze reacția NATO. Dacă drona din port ar fi virat doar un pic mai târziu, ea ar fi lovit direct depozitul de îngrășăminte azotate sau rezervoarele de petrol, provocând un adevărat „11 septembrie energetic” , o catastrofă cu zeci de morți, poluare majoră a litoralului și scumpiri brutale la pompă.
În final, poate că cea mai mare ironie este aceasta: într-o epocă în care ni se vorbește zilnic despre dezinformare, propagandă și gândire critică, simpla întrebare „cine controla efectiv drona?” pare să fi devenit una dintre cele mai incomode întrebări posibile.
Iar când o întrebare simplă provoacă atâta panică, de obicei nu întrebarea este problema. Ci răspunsul.
Radu Zlati
Radu Zlati 
Lasă un comentariu