Aerosmith – Walk This Way

Cum se transformă un riff într-o bucată de istorie

„Walk This Way” a apărut în 1975, pe Toys in the Attic, al treilea album de studio al formației Aerosmith, într-o perioadă în care hard-rockul american începea să-și definească tot mai clar propria identitate, desprinzându-se atât de bluesul britanic, cât și de psihedelia anilor ’60. Aerosmith era încă o trupă tânără, gălăgioasă, obraznică și suficient de sigură pe ea încât să creadă că lumea îi aparține, ceea ce, trebuie să recunoaștem, este aproape condiția obligatorie pentru a face rock’n’roll adevărat.
Piesa a fost compusă de Steven Tyler și Joe Perry și produsă de Jack Douglas, înregistrarea având loc la Record Plant din New York. (Wikipedia)
Dar povestea ei este mai interesantă decât simpla enumerare a acestor date. Pentru că „Walk This Way” nu s-a născut ca un cântec complet. S-a născut ca un riff. Și, ca multe lucruri importante din istoria rockului, a pornit aproape din întâmplare.

1. Contextul: când Aerosmith încă nu devenise Aerosmith

În 1974-1975, Aerosmith era deja o trupă care își construise reputația pe scenă, dar încă nu ajunsese la statutul de instituție rock. Primele albume îi arătaseră potențialul, însă Toys in the Attic avea să schimbe radical situația.
Formația era alcătuită din Steven Tyler, Joe Perry, Brad Whitford, Tom Hamilton și Joey Kramer. Cinci muzicieni cu personalități puternice și, după cum avea să demonstreze istoria lor, cu un talent aproape egal pentru muzică și autodistrugere. În cazul rockului anilor ’70, cele două calități nu se excludeau.
Toys in the Attic a fost albumul în care Aerosmith a început să-și transforme energia de trupă de scenă într-un limbaj propriu de studio. Joe Perry era atras nu doar de hard-rockul bazat pe riff, ci și de funk, rhythm & blues și de formații precum The Meters. În timpul unui soundcheck la Honolulu, în 1974, Perry a început să lucreze la ceea ce avea să devină riff-ul principal al piesei, cerându-i lui Joey Kramer să construiască un groove simplu și puternic. (Wikipedia). Aici se află una dintre cheile cântecului.
„Walk This Way” nu este, în esență, un cântec de hard-rock peste care s-a lipit accidental puțin funk. Este un groove funk transformat în hard-rock. Diferența pare subtilă. Nu este.
În rockul tradițional, chitara poate conduce. În „Walk This Way”, chitara și bateria se urmăresc, se provoacă și se împing reciproc, iar rezultatul este mai aproape de dans decât de simpla demonstrație de forță instrumentală. Aerosmith nu renunță la riff. Îl face să danseze.

2. Cum s-a născut cântecul

Perry avea deja structura instrumentală de bază. Tyler a intrat în joc ulterior, iar cei doi au început să construiască piesa în studio. Și atunci s-a întâmplat ceva ce pare aproape prea frumos pentru a fi adevărat. Formația a mers la cinema.
Filmul era Young Frankenstein, comedia lui Mel Brooks. Într-una dintre scene, personajul Igor, interpretat de Marty Feldman, îi spune lui Gene Wilder să-l urmeze, iar expresia „walk this way” a devenit gluma care avea să dea titlul cântecului. După întoarcerea la studio, producătorul Jack Douglas a reluat replica, iar Tyler a înțeles imediat că tocmai găsiseră titlul. (Louder). Restul pare aproape legendă de studio.
Versurile au fost construite după ce muzica exista deja, iar Tyler a transformat vocea într-un instrument ritmic aproape la fel de important ca chitara și bateria. Potrivit mărturiilor ulterioare ale membrilor formației, el folosea inițial silabe fără sens pentru a găsi ritmul vocal înainte de a fixa textul propriu-zis. (Wikipedia).
Este un detaliu esențial. Pentru că, dacă asculți atent „Walk This Way”, descoperi că Steven Tyler nu cântă pur și simplu versurile. Le lovește. Le aruncă. Le mestecă. Le transformă în percuție.
Aici se află una dintre marile invenții ale piesei.

3. Conținutul: sex, adolescență și umor

Să spunem lucrurilor pe nume. „Walk This Way” este un cântec despre adolescență, sexualitate, inițiere și obsesia eternă a tânărului mascul de a trece cât mai repede de la teorie la practică. Nu este Shakespeare. Dar nici nu vrea să fie.
Piesa construiește o poveste deliberat obraznică, populată de aluzii sexuale, personaje caricaturale și un narator care privește experiența adolescentină prin filtrul unei combinații de dorință, naivitate și fanfaronadă. Și tocmai aici intervine inteligența lui Steven Tyler. El nu transformă sexualitatea într-o confesiune solemnă. O transformă în spectacol.
Într-un fel, cântecul continuă tradiția veche a bluesului și rhythm & blues-ului, în care sexualitatea era sugerată prin metafore, aluzii și jocuri de cuvinte. Numai că Aerosmith o trece prin filtrul hard-rockului anilor ’70: mai zgomotos, mai murdar, mai teatral. Mai american. Mai obraznic.
David Johansen de la New York Dolls avea să considere piesa extrem de provocatoare pentru radio, ceea ce, în lumea rockului anilor ’70, era aproape un certificat de autenticitate. (Wikipedia)
Dar ar fi o greșeală să reducem cântecul la sexualitate. Pentru că adevărata lui temă este inițierea. Un adolescent descoperă lumea adulților, dar nu o înțelege încă pe deplin. Încearcă să o imite. O transformă în poveste. O povestește ca să pară mai experimentat decât este. Este o mică comedie despre maturizare. Și, asemenea tuturor comediilor bune, funcționează tocmai pentru că recunoaștem în ea ceva uman. Foarte uman.

4. Filozofia piesei: nu merge după reguli, mergi după ritm

„Walk This Way” nu are o filozofie explicită. Nu vine să ne explice sensul vieții. Din fericire. Rockul ar fi devenit insuportabil dacă fiecare riff ar fi trebuit să ne ofere și o lecție morală.
Filozofia cântecului este una implicită: viața trebuie trăită prin instinct, energie și mișcare. Piesa nu stă pe loc. Nici măcar atunci când pare că repetă aceeași idee.
Riff-ul revine obsesiv, dar niciodată nu pare inert. Bateria îi modifică perspectiva, basul îl îngroașă, vocea îl fragmentează, iar chitarele îl fac să pară când mai greu, când mai elastic. Totul se mișcă. De aici și titlul. „Walk This Way” înseamnă, în fond, urmează-mă. Dar poate însemna și: uită-te cum merg eu și încearcă să mergi la fel. Este o invitație, o provocare și o glumă în același timp. Exact ca rock’n’roll-ul.

5. Producția: când studioul înțelege că nu trebuie să repare totul

Jack Douglas a avut un rol esențial în definirea sunetului Aerosmith din această perioadă. El a înțeles că formația nu avea nevoie de o producție care să-i îmblânzească energia, ci de una care să o disciplineze fără să-i distrugă caracterul.
În „Walk This Way”, instrumentele sunt distincte, dar nu izolate. Sunetul are o anumită densitate analogică pe care producțiile moderne, excesiv de curate, încearcă uneori să o simuleze după aceea. Inutil.
Chitara lui Perry nu sună ca o piesă separată pusă peste o bază ritmică. Este parte din aceeași materie sonoră.
Bateria lui Kramer nu este doar suport. Este motor.
Basul lui Hamilton nu este doar fundament armonic. Este liant.
Iar vocea lui Tyler nu plutește deasupra instrumentalului. Intră în el. Se agață de el. Îl împunge.
Înregistrearea originală are aproximativ trei minute și patruzeci de secunde, o durată aproape ideală pentru un cântec care știe exact ce vrea și nu simte nevoia să demonstreze nimic după ce și-a spus ideea. (Wikipedia) Aici se vede și diferența dintre un riff bun și un cântec bun. Un riff poate impresiona. O piesă trebuie să construiască tensiune. „Walk This Way” o face prin economie. Nu există ornamentație inutilă. Nu există virtuozitate pusă în vitrină. Există groove. Iar groove-ul este una dintre acele realități muzicale pe care oamenii încearcă să le explice după ce le aud, deși ar fi mai simplu să recunoască faptul că uneori corpul înțelege muzica înaintea creierului.

6. Instrumentația: o lecție de economie

Joe Perry – chitara. Riff-ul lui Joe Perry este, evident, centrul de greutate. Dar frumusețea lui nu constă în complexitate. Dimpotrivă. Este memorabil tocmai pentru că este relativ simplu, construit dintr-o succesiune de accente care îi dau un caracter elastic și percutant. Perry era influențat de blues, hard-rock și funk, iar „Walk This Way” demonstrează cât de fertilă poate deveni întâlnirea acestor lumi atunci când muzicianul nu se teme să iasă din cutia genului. Un riff pur hard-rock ar fi fost mai rigid. Un riff pur funk ar fi avut altă funcție. Perry le combină. Și rezultatul este Aerosmith.
Brad Whitford – cealaltă chitară. Brad Whitford este unul dintre acei muzicieni care suferă de o nedreptate istorică: atunci când oamenii vorbesc despre Aerosmith, spun aproape automat „Joe Perry”. Dar Aerosmith nu era Joe Perry. Era Perry plus Whitford. În „Walk This Way”, chitara secundară nu concurează pentru supremație. Completează, umple și îngroașă arhitectura riff-ului. Este un exemplu foarte bun de lecție pe care rockul o uită periodic: două chitare nu trebuie să cânte mai mult. Trebuie să cânte mai bine împreună.
Tom Hamilton – basul. Hamilton are misiunea ingrată a tuturor basistilor mari. Dacă își face perfect treaba, mulți nu-l observă. Dacă dispare, toată lumea observă imediat. În „Walk This Way”, basul contribuie la senzația de elasticitate a piesei, făcând legătura dintre ritmul bateriei și atacul chitarelor. Este unul dintre motivele pentru care cântecul nu sună ca un simplu riff repetat. Are corp. Are greutate.
Joey Kramer – bateria. Aici trebuie să insistăm. Joey Kramer este unul dintre marii eroi ai cântecului. Bateria lui nu este spectaculoasă în sensul clasic. Nu încearcă să demonstreze cât de multe lucruri poate face un baterist într-un minut. Face ceva mai greu. Ține groove-ul viu. Ritmul lui are o elasticitate extraordinară, iar relația dintre baterie și riff este aproape dialogică. Roland descrie exact această relație: beat-ul lui Kramer se mișcă în jurul ritmurilor chitarei și vocii, contribuind decisiv la caracterul memorabil al piesei. (Roland Articles) Asta explică și de ce piesa a putut fi ulterior recuperată de cultura hip-hop. Pentru că bateria avea deja ceea ce hip-hopul căuta. Un beat. Unul foarte bun.
Steven Tyler – vocea ca instrument de percuție. Și ajungem la Tyler. Vocea lui este, probabil, elementul cel mai greu de copiat. Nu pentru că ar fi impecabilă tehnic în sens academic. Ci pentru că este inconfundabilă. Tyler articulează cuvintele aproape ca un rapper înainte ca rapul să devină mainstream, schimbând accentul, comprimând silabele și transformând fraza într-o succesiune de atacuri ritmice. Jack Douglas observa, retrospectiv, că abordarea vocală avea ceva aproape de proto-rap. (Wikipedia) Și aici istoria devine interesantă. Pentru că în 1975, nimeni nu știa că această piesă va deveni, peste un deceniu, una dintre punțile dintre rock și hip-hop. Dar muzica știa.

7. Contribuția fiecărui membru

Dacă privim „Walk This Way” doar ca pe un cântec al lui Steven Tyler și Joe Perry, pierdem tocmai mecanismul care îl face atât de eficient.
Joe Perry oferă ADN-ul instrumental: riff-ul, energia blues-funk și instinctul pentru construcția unei fraze de chitară care poate fi recunoscută după primele secunde.
Steven Tyler transformă riff-ul în poveste. Mai mult decât atât, transformă cuvintele în ritm și creează una dintre cele mai recognoscibile abordări vocale din hard-rock.
Joey Kramer oferă pulsul. Fără el, riff-ul lui Perry ar fi doar un riff bun. Cu el, începe să meargă.
Tom Hamilton îi oferă piesei profunzimea și continuitatea ritmică necesare pentru ca chitara și bateria să nu devină două animale care se fugăresc prin studio.
Brad Whitford construiește împreună cu Perry textura de chitară care face sunetul Aerosmith atât de consistent.
Iar Jack Douglas, producătorul, are meritul de a fi înțeles că formația trebuia lăsată să fie ea însăși, dar într-un cadru suficient de bine controlat încât energia să devină muzică, nu simplu zgomot. În documentarea sesiunilor Toys in the Attic, Douglas apare practic ca un al șaselea membru al formației. (Louder)
Asta este producția bună. Nu se aude. Se simte.

9. De ce rezistă „Walk This Way”?

Pentru că nu aparține complet niciunei epoci. Este, evident, un cântec din 1975. Se aud acolo bluesul, funkul, hard-rockul și estetica sexuală a anilor ’70. Dar structura ritmică este suficient de flexibilă pentru a fi recuperată de hip-hop în anii ’80. Iar după aceea, piesa poate fi ascultată în anii ’90, 2000, 2010 sau 2020 fără să pară o relicvă muzicală. Nu sună „vintage” în sensul în care multe alte piese din aceeași perioadă sună vintage. Sună viu. Este o diferență enormă. Un cântec devine clasic atunci când îi poți identifica epoca. Devine atemporal atunci când epoca nu reușește să-l închidă în ea. „Walk This Way” este undeva între cele două. Are hainele anilor ’70. Dar mersul este încă al lui.

Concluzie: un cântec care știe să meargă

Există o ironie frumoasă în titlul piesei. „Walk This Way” înseamnă, la propriu, „mergi în felul acesta”. Și exact asta face Aerosmith. Ne arată cum să mergem. Nu drept. Nu solemn. Nu cu aerul acela ridicol al formațiilor care știu că sunt importante și se comportă ca și cum ar trebui să fim recunoscători că ne-au permis să le ascultăm. Aerosmith merge cu șoldul puțin într-o parte. Cu chitara în față. Cu bateria în spate. Cu Steven Tyler urlând, scuipând, râzând și transformând limba engleză în instrument ritmic. Și, mai ales, cu suficientă obrăznicie încât să amestece hard-rockul cu funkul fără să ceară voie nimănui. Asta este poate adevărata valoare a piesei. Nu este complicată. Este precisă. Nu este profundă în sens filosofic. Este instinctivă. Nu încearcă să schimbe lumea. Și totuși a schimbat-o puțin. În 1975 a fost un cântec despre energie, sex și adolescență. În 1986 a devenit o punte între rock și hip-hop. Astăzi este una dintre acele piese pe care primele secunde le explică mai bine decât ar putea-o face orice istorie a muzicii. Pornește chitara. Intră bateria. Apare vocea. Și, înainte să apuci să te întrebi ce se întâmplă, cântecul deja te-a luat cu el. Walk this way. Uneori, istoria muzicii nu înaintează prin revoluții programate. Uneori, un chitarist inventează un riff la un soundcheck, un baterist îi găsește pulsul, un cântăreț îi pune niște cuvinte obraznice, iar o trupă merge la cinema într-o după-amiază în care probabil nu avea nimic mai important de făcut. Și din toate aceste întâmplări aparent neînsemnate se naște un cântec care, cincizeci de ani mai târziu, încă merge. Și încă ne face să mergem după el.

Lyrics

Backstroke lover always hidin’ ‘neath the covers
Till I talked to your daddy, he say
He said „you ain’t seen nothin’ till you’re down on a muffin
Then you’re sure to be a-changin’ your ways”
I met a cheerleader, was a real young bleeder
Oh, the times I could reminisce
‘Cause the best things of lovin’ with her sister and her cousin
Only started with a little kiss
Like this!

Seesaw swingin’ with the boys in the school
And your feet flyin’ up in the air
Singin’ „hey diddle diddle”
With your kitty in the middle of the swing
Like you didn’t care
So I took a big chance at the high school dance
With a missy who was ready to play
Wasn’t me she was foolin’
‘Cause she knew what she was doin’
And I knowed love was here to stay
When she told me to

Walk this way
Just gimme a kiss
Like this!

Schoolgirl sweetie with a classy kinda sassy
Little skirt’s climbin’ way up the knee
There was three young ladies in the school gym locker
When I noticed they was lookin’ at me
I was a high school loser, never made it with a lady
Till the boys told me somethin’ I missed
Then my next door neighbor with a daughter had a favor
So I gave her just a little kiss
Like this!

Seesaw swingin’ with the boys in the school
And your feet flyin’ up in the air
Singin’ „hey diddle diddle”
With your kitty in the middle of the swing
Like you didn’t care
So I took a big chance at the high school dance
With a missy who was ready to play
Wasn’t me she was foolin’
‘Cause she knew what she was doin’
And I knowed love was here to stay
When she told me to

When she told me how to walk this way, she told me to

[Repeat x8]
Walk this way

Just gimme a kiss
Like this!