Generația cu cheia la gât, copiii anilor ’70-’90 care veneau de la școală singuri, cu cheia legată de gât, și stăteau ore în șir fără supraveghere adultă, a fost un experiment social accidental. Și, paradoxal, a produs niște mecanisme psihologice pe care acum psihologia dezvoltării le numește „avantaj adaptativ dispărut”.
Necesitatea te învață lucruri pe care confortul nu le predă. Copilul lăsat singur 3-4 ore pe zi trebuia să rezolve singur probleme reale. Nu știai când vine mama de la serviciu și învățai să stai cu incertitudinea fără să te panichezi. Te-ai lovit, te-ai speriat, te-ai plictisit crunt, dar n-aveai adult care să-ți regleze starea pe loc. Creierul tău învăța să-și scadă singur cortizolul. Trebuia să-ți planifici tema, mâncarea, timpul, ca să nu te prindă părinții cu casa întoarsă, și cortexul prefrontal se antrena ca un mușchi. Fără telefon, fără 200 de canale, plictiseala devenea spațiu de imaginație și joc autonom. Asta construiește rețeaua neuronală care procesează sinele și sensul. Te urcai în copac, făceai rost de foc, negociai cu copiii mai mari. Feedback-ul era imediat: cazi, te doare. Așa se calibra sistemul de frică. Studiile longitudinale arată că cel mai bun predictor pentru succes la 40 de ani nu e IQ-ul, ci autocontrolul în copilărie. Exact ce antrena cheia la gât.
Adaptarea aia nu era culturală, era ambientală. Dispare mediul, dispare adaptarea. După 2000 au intrat trei factori mari. Anxietatea părinților și știrile non-stop despre pericole au dus la supraveghere continuă. Copilul de azi are aproape zero ore nesupravegheate pe săptămână. În 1980 avea 15-20 ore. Nu mai ai unde să exersezi autoreglarea dacă un adult îți rezolvă orice disconfort în 30 de secunde. S-au închis maidanurile, s-au golit scările blocurilor. Spațiul de joc nestructurat a dispărut. Totul e activitate cu înscriere: afterschool, sport, meditații. Copilul nu mai negociază reguli cu alți 10 copii pe maidan. Negocierea și conflictul între egali sunt sala de forță pentru reziliență. Telefonul și tableta au adus dopamină la discreție. Plictiseala, care înainte era declanșatorul creativității și al planificării, acum e anihilată în 2 secunde cu un swipe. Creierul nu mai învață să stea cu golul, să-l umple singur, să-și regleze frustrarea.
Asta a lăsat o vulnerabilitate în era digitală. Când ești obișnuit ca orice disconfort să fie rezolvat extern, imediat, de un ecran sau un adult, stresul real de la 20 de ani te lovește fără antrenament. Incertitudinea economică, respingerea socială, eșecul profesional nu au buton de „skip ad”. Fără funcțiile executive forjate devreme, anxietatea și depresia cresc. Rata de anxietate la 18-25 de ani s-a dublat față de generația cu cheia la gât, deși nivelul de siguranță obiectivă e cel mai mare din istorie.
Nu e vorba că „înainte era mai bine”. E vorba că înainte, mediul cerea niște abilități pe care acum nu le mai cere, dar viața de adult tot le cere. Generația cu cheia la gât nu a primit un manual de reziliență. A primit 3 ore pe zi în care, dacă nu se descurca, suporta consecințele. Azi protejăm copiii de consecințe mici și îi lăsăm descoperiți în fața celor mari.
Sursa: FB
Radu Zlati 
In urma cu putin peste 25 de ani, mergeam prin Leuven, locul unde mi-am facut masterul. Dupa vreo doua luni de stat acolo mi-a picat brusc fisa referitor la un lucru care mi se parea nefiresc in orasul ala fara sa pot sa dibuiesc ce anume era asta … Mi-am dat seama ca, de cate ori auzeam copii, sunetul venea din spatele unor garduri opace de scoala sau ce-o fi fost locul cu pricina. N-am vazut niciodata copii jucandu-se pe strada, cu atat mai putin neinsotiti, nici pe jos nici pe bicicleta. Cand eram eu copil, la 11-12 ani mergeam cu doi trei prieteni cu bicicletele din Chitila pana la Otopeni, parintii ma urcau singur in tren spre Pitesti unde mai mergeam in vacanta. Daca ma astepta cineva acolo era bine dar daca nu, nu era nicio problema sa iau autobuzul spre periferia orasului, stiind drumul. Din cate inteleg, la Leuven situatia e generata si de legislatie caci, daca nu ma insel, a lasa un copil singur pe strada la o varsta mai mica de 13 ani ar fi o chestiune care atrage sanctionarea severa a parintilor.
ApreciazăApreciază
Nu cunosc legislația din Belgia privitoare la chestia cu copiii, dar mnoh! În societățile care va să zică dezvoltate și emancipate din Vest minorilor neînsoțiți li se pot întâmpla tot felul de chestii, și nu de azi de ieri. Dar fiți liniștit, cred că mimetismul românesc va triumfa și vom avea și la noi, în 5-10 ani, legislații sincronizate cu frații noștri mai mari în democrație, dar și în perversiuni.
Pe de altă parte societate românească era mult mai „sigură” (și mai este, din fericire) decât acel lăudat și căutat Vest – și pe vremea lui Ceașcă, și acum. O spun mai toți străinii care au trăit la noi mîcar o bucată de vreme. Se pare că la noi copiii sunt mai în primeșdie în mediul familial decât pe stradă. :(
ApreciazăApreciat de 1 persoană