Constantin Crânganu — Criza globală și răzvrătirea naturii

Cum ar trebui să vorbim despre climă: criză, proces natural sau combinație?

A vorbi despre climă ca despre o „criză” este o alegere retorică, nu una științifică. De ce? Pentru că presupune că sistemul climatic este un organism fragil, aflat pe marginea colapsului, care reacționează violent la orice mică perturbare. În articolele mele de pe Contributors.ro și în cărțile publicate în țară și străinătate, am demontat constant această metaforă biologică: departe de a fi un pacient, clima este un sistem fizic cu inerție enormă, modelat de procese naturale care operează pe scări de timp de la decenii la milioane de ani. A transforma orice variație într-o „urgență” este o strategie retorică, nu o concluzie științifică. Este ca și cum ai striga «incendiu!» doar pentru că ai aprins aragazul în bucătărie. Poate crea panică, dar nu ajută la înțelegere.

Pe de altă parte, a reduce totul la procese naturale și a exclude complet influența umană este la fel de simplist sau reductiv. Omul influențează clima, dar nu o controlează. Suntem un factor suplimentar într-un sistem dominat de oceane, atmosferă, cicluri astronomice și dinamici interne. În intervențiile mele am insistat că influența umană există, dar trebuie înțeleasă în contextul variabilității naturale, nu în afara ei.

Abordarea corectă este, deci, una mixtă: recunoașterea contribuției antropice, dar fără a o transforma în cauza unică a tuturor fenomenelor. Clima nu este nici în colaps, nici complet indiferentă la activitatea umană. Este un sistem complex, iar discursul despre el trebuie să reflecte această complexitate, nu să o simplifice în sloganuri. Clima trebuie tratată ca pe o problemă complexă, cu componente naturale și antropice, care cere atât atenuare (ameliorare, mitigation), cât și adaptare.

Și atunci, cum ar trebui să vorbim despre climă? Simplu: cu date, nu cu sloganuri. Și dacă tot vrem să fim utili, n-ar strica să punem pe masă și costurile politicilor pe care le recomandăm — ceva ce discursul climatic dominant evită cu obstinație. Frica nu a salvat niciodată pe nimeni; înțelegerea, da.

Ce este, de fapt, „schimbarea climei”?

Schimbarea climei este modul normal de funcționare al planetei. Pământul a trecut prin epoci glaciare, perioade tropicale, oscilații rapide și tranziții lente, toate acestea înainte ca omul să emită un singur gram de CO2. Clima se schimbă pentru că Pământul se rotește în jurul axei sale și a Soarelui, se înclină, își rearanjează continentele, își modifică circulațiile oceanice și își ajustează compoziția atmosferei. A reduce totul la activitatea umană înseamnă să tai o bună parte din realitate. E ca și cum ai explica istoria Europei doar prin bătălia de la Waterloo.

În discursul public, „schimbarea climei” a devenit un termen-umbrelă care acoperă orice: de la variații naturale milenare până la fenomene meteorologice de o zi. Această confuzie este intenționată: dacă totul este „schimbare climatică”, atunci orice poate fi folosit drept dovadă. De aceea, am insistat permanent că știința cere distincții, nu amalgamări.

Schimbarea climei este, în esență, un proces fizic, nu o metaforă politică. Ea trebuie înțeleasă prin date, arhive geologice și mecanisme naturale, nu prin panică mediatică sau moralizare ideologică. Ce înseamnă asta practic? Că, înainte de orice recomandare de politici, trebuie să știm cauza anume asupra căreia ne concentrăm, cu ce grad de certitudine și pe ce interval de timp. Fără această disciplină intelectuală minimă, riscăm să cheltuim resurse colosale pe soluții la probleme prost formulate — o tradiție pe care climatismul o duce la rang de artă.

Care sunt factorii care influențează schimbarea climei pe termen lung? (clarificarea termenilor, evitarea confuziilor dintre climă, vreme, ecologie)

Pe termen lung, clima este modelată de o combinație de factori naturali: astronomici (ciclurile Milanković, care determină ritmurile glaciare-interglaciare de-a lungul a zeci de mii de ani)), tectonici (poziția continentelor), oceanici (circulația termohalină, curenții ENSO, PDO, AMO), atmosferici (compoziția gazelor), solari (variabilitatea activității solare, albedo) și erupții vulcanice. De ani buni atrag atenția că acești factori pot produce variații mult mai mari decât cele observate în ultimele două secole. A discuta despre climă, ignorând acești piloni, este ca și cum ai discuta despre istoria Europei ignorând Roma sau ai comenta un roman citind doar ultima pagină.

Acestor factori naturali li se adaugă componenta antropică relativ recentă (ultimele două secole): emisiile de CO2, metan și aerosoli (care influențează compoziția atmosferei), defrișările și schimbările de utilizare a terenurilor, a căror impact este vizibil în tendințele observate în ultimele decenii.

Confuzia dintre climă, vreme și ecologie este una dintre marile surse de dezinformare. Vremea este ceea ce se întâmplă azi. Clima este statistica vremii pe o perioadă de 30 de ani sau mai mult. Ecologia este studiul relațiilor dintre organisme și mediul lor. Confuzia dintre aceste domenii produce erori în politicile recomandate a fi adoptate: o inundație locală nu dovedește o tendință globală, iar pierderea biodiversității are cauze locale (fragmentare, poluare, agricultură intensivă), pe lângă influențele climatice. De-a lungul anilor, am demontat constant această confuzie, arătând cum presa amestecă deliberat aceste domenii pentru a crea narațiuni alarmiste. De exemplu, am scris de câteva ori că planeta noastră este biologic pustie: 99% dintre speciile de pe Pământ au dispărut. Această pierdere a biodiversității este o realitate indubitabilă și nu are legătură cu arderea combustibililor fosili din ultimii 200 de ani.

Clarificarea termenilor este esențială: fără ea, dezbaterea climatică devine un teren fertil pentru manipulare. Este, de asemenea, o precondiție pentru o alocare eficientă a resurselor. Metodologic, separarea semnalului de zgomot nu este trivială – necesită rețele dense de observații și arhive paleoclimatice. Cât privește atribuirea cauzală, studiile de atribuire sunt instrumente utile, dar cu intervale de încredere pe care presa le ignoră sistematic. Am spus-o în mai multe articole: știința nu produce verdicte, ci probabilități — iar citirea unui interval de încredere ca pe o certitudine este o formă de analfabetism statistic, nu de popularizare.

Temperatura medie globală ca indicator central

Temperatura medie globală este un indicator util, dar profund limitat. În mai multe articole/capitole de carte am arătat că această medie este o abstracție statistică, nu o realitate fizică măsurabilă direct. Ea combină extreme, zone cu densități diferite de stații, ajustări metodologice și interpolări. A o transforma în „termometrul planetei” este o metaforă seducătoare, dar falsă. Planeta nu are febră, iar clima nu este un organism care se supraîncălzește.

Mai mult, această medie globală este sensibilă la modul în care sunt integrate datele satelitare, la schimbările din rețeaua de stații și la ajustările climatologice. În textele mele am explicat cum aceste ajustări pot modifica tendințele, uneori semnificativ. A absolutiza un astfel de indicator este o eroare epistemică.

În realitate, clima este un ansamblu de procese, nu un singur număr (de ex., temperatura medie globală, concentrația de CO2). Un singur număr este ideal pentru politică, activism și titluri de presă. Folosit corect, ca parte a unui set de indicatori și comunicat cu onestitate despre limitele inerente, poate ghida politici eficiente. Folosit ca slogan, devine o sabie cu două tăișuri. Iar știința nu se face cu sloganuri, deși, după câte observ, asta nu pare să descurajeze pe nimeni, în particular.

Schimbarea climei și lipsa de interes pentru ecologie. Domenii diferite?

Clima și ecologia sunt domenii diferite, deși activismul contemporan le amestecă deliberat. Clima se ocupă de procese fizice globale; ecologia se ocupă de ecosisteme locale. Amestecarea celor doi termeni creează o confuzie costisitoare, care permite transformarea oricărei probleme ecologice într-o „dovadă climatică”, deși cauzele reale sunt adesea poluarea, utilizarea terenurilor sau degradarea habitatelor.

Lipsa de interes pentru ecologie este reală: solurile se degradează, biodiversitatea scade, ecosistemele sunt fragmentate. Dar aceste probleme nu sunt cauzate de CO2, ci de activități umane directe – poluarea, agricultura intensivă, urbanizarea extinsă. A le pune pe seama „schimbării climei” este o formă de evitare/transferare a responsabilității. În textele mele am criticat această tendință de a transforma clima într-un țap ispășitor universal. E mai ușor/convenabil să dai vina pe atmosferă decât pe deciziile politice și economice.

Ecologia cere soluții locale, nu panică globală. Iar confuzia dintre cele două domenii nu ajută nici știința, nici natura. Protecția naturii (ecologie) și reducerea emisiilor (climă) sunt ambele necesare, dar au instrumente, scări și priorități diferite. Sigur, sunt și puncte de contact reale: o pădure sănătoasă stochează carbon, un sol neepuizat rezistă mai bine la secetă. Dar acestea sunt argumente pentru politici locale, concrete, nu pentru a pune în spinarea unui singur gaz toate relele ecologice ale planetei. CO2 este un uriaș țap ispășitor al climatologiei moderne, inamicul public nr. 1, căruia i se impută toate dezastrele naturale moderne. Anul trecut scriam că:

Trecerea de la țapul ispășitor climatic la un management integrat al riscurilor necesită o revoluție sistemică: înlocuirea dogmelor cu analize cauzale multifactoriale, transformarea anxietății în acțiune calibrată și sublimarea panicii în pregătire rațională. Supraviețuirea nu este o funcție a emisiilor, ci a inteligenței colective aplicate vulnerabilităților identificabile.

Variabilitatea naturală a climei – „tabla de șah climatică”

În prezentarea cărții mele publicate în 2024, Editura Trei a scris: Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili.

Metafora „tablei de șah climatice” descrie interacțiunea dintre procesele naturale: oceanele, atmosfera, ghețarii, vulcanii, Soarele. Fiecare piesă are propriile reguli și propriile mișcări. Omul este doar un pion care a învățat să se miște ceva mai repede, dar nu a devenit încă regină. Variabilitatea naturală este structura de bază a jocului. Sau, preluând o frază dintr-un articol publicat în 2024:

Prima regulă a șahului climatic este următoarea: Tabla de joc este mai mare decât credem noi și include mai multe piese decât combustibilii fosili.

De exemplu, ciclurile ENSO, AMO, PDO, NAO, Dansgaard–Oeschger sau Bond pot modifica temperatura globală mai mult decât emisiile umane pe intervale scurte. Aceste cicluri sunt adesea ignorate în discursul public, deși influența lor este masivă. Variabilitatea naturală nu e haos fără sens – are moduri recognoscibile și repetabile care domină clima în anumite perioade. Aceste „piese de șah climatic” interacționează – uneori se sincronizează, alteori se anulează – și astfel rezultă perioade de calm relativ sau de volatilitate accentuată.

Metafora tablei de șah climatic este utilă pentru că fiecare piesă are reguli proprii (periodicitate, mecanism fizic, regiune de influență), iar fiecare mutare produce consecințe care se propagă. Un curent ENSO (El Niño S0uthern Oscillation) puternic, așa cum se prefigurează a fi evenimentul din anul acesta, poate schimba tiparele de precipitații la scară globală pentru câțiva ani; o fază pozitivă a AMO (Atlantic Multi-decadal Oscillation) poate modifica relațiile de conectare/comunicare între Pacific și Atlantic pentru decenii. În termeni practici, asta înseamnă că trendurile pe termen scurt pot fi „mascate” sau „amplificate” de variabilitatea naturală.

A exclude variabilitatea naturală din discuție este o formă de analfabetism climatic.

Să nu confundăm orchestra cu dirijorul – variabilitatea naturală este orchestra, omul poate schimba partitura, dar nu poate anula instrumentele. Și totuși, în discursul public, omul a ajuns să fie acuzat că a angajat orchestra, a construit sala de concert și a inventat muzica. Ceva nu se leagă.

Schimbările climatice de dinainte de apariția omului

Istoria climatică a Pământului este o succesiune de glaciații și interglaciații, episoade de CO2 ridicat și perioade de CO2 scăzut, extincții și renașteri biologice. Important de precizat este că aceste variații au avut loc fără niciun aport uman. Așadar, schimbarea climei nu este o anomalie, ci norma. Anomalia este pretenția că doar epoca industrială a adus variații.

Înainte de Homo sapiens, planeta a trecut prin perioade cu temperaturi cu 5–10 °C mai mari decât cele actuale, cu niveluri de CO2 de 5–10 ori mai mari, cu mări tropicale la poli și cu glaciațiuni globale (Snowball Earth). Aceste episoade nu au distrus planeta, ci au modelat-o. În textele mele am folosit aceste exemple pentru a demonta narațiunea fragilității climatice. De asemenea, am citat o remarcă fabuloasă a comediantului George Carlin: The planet is fine. The people are fu**ed, adică Planeta e bine, mersi; salvați oamenii!

Dacă aceste variații masive nu au dus la colaps, este greu de susținut că variațiile actuale, mult mai mici, reprezintă o „amenințare existențială”. Istoria climatică este cel mai bun antidot împotriva panicii.

Fenomenele meteo extreme, variabilitatea naturală și activitatea umană (între influență reală și exagerare)

Fenomenele meteo extreme (valuri de căldură sau de frig, ploi torențiale sau secete, incendii de vegetație) sunt reale și pot fi influențate de schimbarea climei. Ele au existat întotdeauna și vor continua să existe. Cititorii mei au aflat că majoritatea bazelor de date globale nu indică o creștere semnificativă a intensității sau a frecvenței fenomenelor extreme, ci o creștere a raportării acestora – datorită tehnologiei, densității populației și mediatizării.

Activitatea umană poate influența unele fenomene locale – de exemplu, insulele de căldură urbane sau modificările în utilizarea terenurilor. Dar a transforma orice furtună, incendiu sau inundație într-o „dovadă climatică” este o formă de superstiție modernă. De regulă, am comparat această tendință cu reflexele medievale de a atribui fenomenele naturale furiei zeilor. Diferența este că acum zeii au fost înlocuiți cu molecule de CO2.

Fenomenele extreme cer luciditate, nu sentințe. Știința atribuirii este utilă când este onestă cu limitele ei — și este un instrument de prioritizare, nu de culpabilizare. A spune că un uragan a fost „mai intens cu 15% din cauza încălzirii globale” este diferit de a spune că „uraganul a fost cauzat de SUV-urile dumneavoastră”. Prima afirmație poate fi științifică; a doua este politică.

Distincția dintre influența climatică reală și exagerare este esențială. Fără ea, dezbaterea climatică devine un spectacol emoțional, nu o analiză științifică.

1. Modele climatice. Știința climei

În opinia mea, aceasta este sugestia cea mai importantă din dialogul de față. Un răspuns comprehensiv ar ocupa prea mult spațiu. De aceea, voi răspunde mai scurt decât ar trebui, invitând cititorii mai curioși să parcurgă referințele indicate la finalul textului.

Modelele climatice sunt adesea tratate ca niște mașini ale adevărului, deși funcționează pe baza unor aproximări ale unui sistem fizic turbulent pe care nici măcar matematica modernă nu îl poate descrie complet. În articolele și cărțile mele am insistat asupra faptului că ecuațiile fundamentale ale atmosferei – Navier–Stokes – nu au soluții analitice generale, ceea ce îi obligă pe modelatori să introducă parametri empirici și ajustări statistice. Cu alte cuvinte, modelele sunt instrumente utile, dar nu pot fi confundate cu realitatea climatică însăși.

Știința climei, în forma ei riguroasă, este un domeniu interdisciplinar care îmbină geofizica, geologia, fizica, oceanografia, astronomia și statistica. Dar în spațiul public, această realitate complexă a fost redusă la o ecuație cu o singură variabilă – CO2 în creștere – și la o singură concluzie: „încălzire catastrofală”. Restul – oceanografie, dinamică atmosferică, cicluri solare, erupții vulcanice – par note de subsol pentru inițiați. Ani la rând am demontat constant această simplificare, arătând că variabilitatea naturală, ciclurile oceanice, activitatea solară și dinamica internă a atmosferei pot produce variații mult mai mari decât cele atribuite exclusiv omului.

În esență, modelele climatice sunt hărți aproximative ale unui teritoriu aflat în continuă mișcare. Ele pot sugera direcții, dar nu pot garanta destinații. Problema nu este că modelele greșesc – toate modelele greșesc, mai mult sau mai puțin. Dar a le trata ca pe oracole climatice sau a le transforma în profeți infailibili nu face decât să confirme remarca pe care am făcut-o mai demult: Noi nu putem cunoaște viitorul, pentru că, dacă l-am cunoaște, n-ar mai fi viitor.

Modele climatice vs. realitatea climatică

Ridicate la rangul de factori decizionali ai politicilor de mediu, modelele climatice sunt acum privite ca adevărații predictori ai schimbărilor pe care clima le-ar putea suferi. Este o hegemonie și o tiranie totodată, care conduce la inflamarea disproporționată a puterii discursului social și politic, bazat pe modelările posibilelor schimbări viitoare ale climei.

Justificarea acestei afirmații am găsit-o într-un document oficial al IPCC din 2001 – forul conducător investit de ONU cu elaborarea politicilor climatice pe care ar trebui să le îmbrățișeze și să le aplice popoarele lumii:

Sistemul climatic este un sistem haotic cuplat neliniar și, prin urmare, predicția pe termen lung a viitoarelor stări climatice nu este posibilă.

În ciuda declarației oficiale de mai sus, conform căreia modelelor climatice le este imposibil să prezică viitoarele stări ale climei, miliarde de dolari s-au cheltuit pe simulări care, aproape toate, s-au dovedit a exagera mult ceea ce s-a întâmplat de fapt în trecutul geologic al planetei. Aceste fonduri ar fi putut fi cheltuite mai inteligent și mai productiv pentru schimbarea climei în sine, decât pentru modele computerizate care, pur și simplu, sunt incapabile să prezică viitorul climat global din cauza factorilor intrinseci menționați în declarația IPCC de mai sus. Și cu toate acestea, cererile celor interesați să obțină noi granturi și noi fonduri guvernamentale pentru continuarea simulărilor climatice nu contenesc.

Un exemplu semnificativ de ultimă oră.

Probabil că nu toată lumea a auzit vreodată de termenul „RCP 8.5” — scenariul cu cele mai ridicate emisii folosit de climatologi pentru a prognoza viitorul planetei. Dar dacă ați citit măcar o parte din textele mele, ați văzut cifrele și consecințele de coșmar pe care le-a generat: o încălzire de 4 °C până în 2100, uneori chiar de 5 °C, creșterea nivelului mării cu mai mulți metri, zone ale planetei prea fierbinți pentru a fi locuite de oameni, a șasea extincție etc.

Consecințele pot fi dezastruoase sau ridicole atunci când modelele sunt absurde. Cititorii mei atenți au sesizat (sper) că, în articolul „Ce „vrăji” mai fac modelele climato-economice supra-încălzite? (2018), am criticat ca fiind o aberație modelul publicat în Nature de trei profesori de la universitățile Stanford și Berkeley, model conform căruia, în 2100, încălzirea globală va transforma Islanda în țara cu cel mai mare PIB/locuitor, urmată de Mongolia; iar România va egala economic Statele Unite!!! Cum s-a ajuns la această aberație? Simplu, autorii au folosit scenariile extremiste RCP8.5 și SSP5-8.5, cele mai „fierbinți” posibile. Ce s-ar fi întâmplat dacă autorii ar fi folosit și versiunile mai puțin „fierbinți”? În primul rând, am fi avut și noi, cititorii de bună-credință, o dovadă de onestitate și integritate științifică, iar în al doilea rând, nu ar mai fi existat tărăboiul mediatic post-publicare, tărăboi care nu s-a stins decât recent (aprilie 2026).

Comitetul internațional responsabil de scenariile oficiale ale IPCC a declarat că scenariile cu emisii ridicate – RCP8.5, SSP5-8.5 și SSP3-7.0 – sunt improbabile. Asta după ce aceste scenarii au dominat cercetarea în domeniul climei, titlurile din presă și politicile publice timp de aproape două decenii. Ani de zile, IPCC s-a bazat în mare măsură pe scenariul de încălzire globală RCP8.5, devenit apoi SSP5-8.5, care presupunea că absorbția de energie în atmosferă va ajunge la 8,5 wați pe metru pătrat până în 2100, față de valoarea actuală de ordinul a 0,5–1 W/m². Acest scenariu pesimist a fost utilizat în nenumărate lucrări academice și în mass-media pentru a prezice o catastrofă climatică iminentă, în cazul în care utilizarea combustibililor fosili nu ar fi redusă drastic.

Și care sunt consecințele acestei situații bulversante științific, pe care unii cercetători sceptici au demontat-o de la început ca fiind construită pe nisipuri mișcătoare? Avansez doar o observație, propusă de Thomas Sowell:

Este greu de imaginat o modalitate mai stupidă sau mai periculoasă de a lua decizii decât aceea de a pune aceste decizii în mâinile unor oameni care nu plătesc niciun preț când greșesc.

Din punct de vedere științific, termenul „schimbarea climei” are aceeași semnificație ca „schimbarea orei” sau „schimbarea vremii”. La fel ca ora și vremea, clima s-a schimbat întotdeauna de-a lungul celor 4,5 miliarde de ani de istorie a Pământului. Prin urmare, „schimbarea climei”, privită într-un context științific, reprezintă o tautologie, un pleonasm; este doar un slogan popular, parte a vocabularului politic contemporan.

Poziția în care schimbarea climei a plasat cercetătorii în ultimele decenii poate fi descrisă printr‑o analogie medicală: specialiști diferiți investighează componente distincte ale unui organism complex — hepatologi care evaluează funcția ficatului, cardiologi care monitorizează activitatea inimii, neurologi care examinează structurile cerebrale — și, în absența unor anomalii evidente la nivelul fiecărui organ în parte, se pune întrebarea dacă simptomele observate nu provin dintr‑un factor comun. Dar cauza reală a problemei este mai mare decât oricare diagnostic parțial, pentru că are un caracter sistemic. Se găsește în „sângele” pacientului – societatea umană contemporană – și susține funcționarea tuturor celorlalte organe, fiind chiar „uleiul” care lubrifiază și energizează motorul umanității. Se numește energie – a cărei lipsă sau insuficiență produce simptome dramatice.

Energia este esența vie a umanității și acoperă economia, mediul, geopolitica, ecologia și comportamentul uman.

În prezent, circa 80% din consumul energetic mondial este acoperit de combustibilii fosili. A nu se uita prea ușor sau prea convenabil.

Energia înseamnă control, iar controlul înseamnă securitate. Dacă energia nu este variabila principală în ecuațiile umanității, atunci ecuațiile sunt o prostie, un nonsens.

Legea de fier a politicii climatice spune că atunci când politicienii impun o alegere între creșterea economică și reducerea emisiilor, creșterea economică este cea care câștigă întotdeauna. Nu pentru că politicienii ar fi cinici sau pentru că alegătorilor nu le-ar păsa de mediu – majorității le pasă -, ci pentru că energia stă la baza tuturor celorlalte aspecte: locurile de muncă, încălzirea și răcirea locuințelor, alimentația, medicamentele, întregul nivel de trai material. Această lege de fier este la fel de reală ca și legile fizicii, ale energiei și ale climei.

2. Dezbaterea climatică, excesiv politizată și ideologizată?

În ultimele decenii, dezbaterea climatică a coborât tot mai rar în laborator și tot mai des pe platourile de televiziune, în blogosferă și pe rețelele de socializare. Acolo, termenii tehnici – flux radiativ, feedback-uri, incertitudini – au fost înlocuiți cu un vocabular de miting: „urgență”, „criză”, „catastrofă”, „punct de inflexiune”. Acești termeni nu descriu procese fizice, ci mobilizează emoții. Știința devine decor, iar regizorul este politica.

Polarizarea este alimentată și de faptul că pozițiile climatice au devenit semne de identitate ideologică. În acest context, poziția față de climă a devenit, pentru mulți, un semn de apartenență – cam cum era pe vremuri carnetul de partid. Nu mai contează ce spui, contează în ce tabără ești trecut la catastif: salvator al planetei sau „negaționist”. A pune întrebări legitime despre incertitudini, limitele modelelor sau rolul variabilității naturale nu mai este un exercițiu de luciditate științifică; mult mai probabil devine un delict de opinie. Cititorii mei au putut remarca, de-a lungul anilor, că am criticat această tendință de a transforma climatologia într-o dogmă (calamitologie), în care îndoiala – motorul științei – devine un păcat.

În locul unei dezbateri bazate pe date, avem un concurs de povești apocaliptice tot mai „fierbinți”, în care câștigă cine sperie mai tare, nu cine explică mai bine. Știința este invocată selectiv, ca armă de argumentație, nu ca instrument de înțelegere. Iar când știința devine politică, adevărul devine negociabil.

3. Există presiuni asupra cercetătorilor care influențează libertatea dezbaterii științifice?

Am documentat numeroase cazuri în care climatologii care pun întrebări incomode sunt marginalizați, criticați sau chiar sancționați. Nu pentru erori metodologice, ci pentru că rezultatele lor nu se aliniază cu narațiunea dominantă. Presiunea nu este întotdeauna explicită; uneori este subtilă, sub forma reducerii granturilor, a recenziilor ostile, chiar stigmatizante, în mass-media sau a dificultății de a publica rezultate „neconvenabile”.

Climatologia a devenit un domeniu în care conformismul este recompensat, iar disidența – penalizată. De multe ori am arătat cum instituțiile, ONG-urile și presa creează un ecosistem în care cercetătorii sunt încurajați să producă rezultate „alarmante”, pentru că acestea atrag atenție, finanțare și capital politic. Într-un astfel de climat, libertatea academică devine o resursă rară.

Presiunea asupra cercetătorilor este deopotrivă profesională și socială. A pune întrebări legitime despre incertitudini poate atrage etichete stigmatizante. Iar când stigmatul înlocuiește argumentul, știința încetează să mai fie un proces de descoperire și devine un ritual de confirmare.

În 2020, în articolul Poliția științei și sfidarea consensului, scriam: Poliția științei – o formă soft a poliției gândirii – patrulează în universități, mass-media ori pe internet, prin șerifi (de multe ori) agresivi, care urmăresc pe cei care încearcă să tulbure consensul în chestiuni acut polarizante, precum schimbarea climei, scăderea biodiversității ori fracturarea hidraulică.

Ce se întâmplă când poliția științei descoperă „infractori” care sfidează consensul existent, de exemplu, cel climatic? Urmează ignorarea, ostracizarea, denigrarea, nepublicarea, excomunicarea din conversații și dezbateri despre schimbarea climei, arătarea cu degetul și punerea la stâlpul infamiei, etichetarea polarizantă și calomnioasă (denier, contrarian, negaționist, plătit de industria combustibililor fosili, retrograd etc.)

Un exemplu mai recent îl reprezintă cartea „Science Under Siege – How to Fight the Five Most Powerful Forces that Threaten Our World” (2025), scrisă de climatologul Michael E. Mann (celebru pentru falsul argument „hockey stick”) și virologul Peter J. Hotez, care susțin că știința este amenințată de forțe antiștiințifice dominate de Partidul Republican. Mann și Hotez definesc „antiștiința” ca fiind opoziția politică și ideologică față de știință, concentrându-se aproape în totalitate pe dreapta americană, pe care o descriu ca fiind autoritară și o amenințare pentru civilizație. Ei prezintă o listă de 137 de persoane pe care le consideră „dușmani” ai științei, incluzând critici, jurnaliști și chiar alți activiști climatici cu care cei doi nu sunt de acord. Printre „dușmanii” științei climatice am descoperit sceptici precum Bjorn Lomborg, Judy Curry sau Roger Pielke Jr..

Simpla idee că, în secolul al XXI-lea, mai sunt persoane care compilează liste cu „inamici” anti știință, pentru a fi puși la stâlpul infamiei și eventual „neutralizați”, mi se pare nu doar aberantă, dincolo de orice gândire rațională, ci și marcată de o incitare la violență pe care am mai citit-o doar în discursurile candidatului prezidențial Corneliu Vadim Tudor: „România nu mai poate să fie condusă decât cu mitraliera”, iar „pe stadionul 23 August din Capitală, va avea loc procesul marii trădări naționale”.

4. Cum putem comunica despre climă într-un mod care să nu divizeze societatea?

Dacă vrem o comunicare despre climă care să nu rupă societatea în două tabere urlătoare, primul pas este surprinzător de modest: să spunem limpede ce știm, ce nu știm și ce doar presupunem; să nu mai confundăm prognoza cu profeția, scenariul extrem cu viitorul garantat și sloganul cu ecuația fizică. Fără „urgențe” cosmice la fiecare furtună mai viguroasă și fără transformarea oricărui record meteorologic într-o probă de tribunal împotriva civilizației industriale. Publicul are nevoie de explicații oneste despre un sistem climatic complicat, în care modelele au limite, scenariile nu sunt profeții, iar incertitudinile nu dispar prin vot. Campaniile de panică trebuie trecute pe mute.

Al doilea pas este să nu mai amestecăm datele fizice cu etichetele morale (să păstrăm etichetele pentru borcanele din debarale). Faptul că cineva întreabă dacă un anumit scenariu extrem este realist nu îl transformă automat într-un „dușman al planetei”. Clima nu se îmbunătățește prin anateme. O minimă alfabetizare științifică – diferența dintre climă și vreme, dintre observații și simulări, dintre variabilitatea naturală și contribuția umană – ar face mai mult pentru sănătatea dezbaterii publice decât o întreagă colecție de sloganuri verzi.

Al treilea demers este renunțarea la metafore care, în opinia mea, se comportă ca niște cuvinte-vampir: ele nu doar sug pur și simplu sensul unor cuvinte de care sunt atașate, ci, de multe ori, îl inversează. Adesea, cuvintele-vampir sunt intenționat ambigui sau direct înșelătoare. Doar două exemple: curat și verde.

Metafora „curat” aplicată corpurilor și aerului în culturile europene a evoluat de la o înțelegere relațională (curățenia ca practică socială, morală și contextuală) la un telos științific (o stare finală de puritate măsurabilă). Așa s-a ajuns ca, în discursul contemporan – mass-media și chiar științific – să se vorbească de energii „curate” sau atmosferă „curată” ca un telos climatic. Puritatea atmosferică este echivalată cu stabilitatea climatică (limitarea încălzirii la 1,5–2 °C, net‑zero emisii de CO2 ). CO2 este construit ca o impuritate (!) care trebuie redusă sau eliminată.

Metafora „verde” m-a surprins neplăcut încă din anii ’70 ai secolului trecut, când am citit că s-a înființat o organizație numită Greenpeace. M-am întrebat: de ce pacea trebuie să fie „verde”? Porumbelul pictat de Picasso, adoptat ca emblemă a Congresului Păcii de la Paris (1949) și devenit rapid un simbol al păcii, este alb. Căștile forțelor ONU de menținere a păcii sunt albastre. Atunci, de ce pacea este „verde”? Ceea ce m-a surprins și mai tare a fost vampirizarea culorii verzi prin aplicarea ei asupra unor surse de energie. În articolul din 2023 am scris:

Un alt exemplu de marketing climatic și gimnastică lingvistică este adjudecarea unor culori pentru diverse surse de energie. Am scris în repetate rânduri că sursele de energie, oricare ar fi ele, nu sunt colorate. A atașa o anumită culoare unei surse de energie înseamnă, de fapt, că folosești un cuvânt-vampir și limbajul Newspeak. De exemplu, „verde” este un termen de marketing. Nu are nicio semnificație științifică sau tehnică. Cu alte cuvinte, este 100% propagandă. Verdele este o culoare, nu o ideologie politică.

Dacă se menține actual ritm de folosire în discursurile politice, mass-media și grupurile ecologiste, „verde” va deveni sinonim cu „idiot/nebunesc” și vom avea nevoie de un nou cuvânt pentru a descrie culoarea semaforului care nu este roșie sau galbenă.

În fine, respectul față de public înseamnă să-i vorbești ca unor adulți, nu ca unei congregații chemate la penitență. Nu toți cei care pun întrebări sunt „negaționiști”, iar nu toate politicile declarate „verzi” sunt și raționale. Un dialog onest nu demonizează îndoiala; dimpotrivă, o recunoaște drept ceea ce este în știință de la Galilei încoace: motorul progresului.

Felul în care publicul receptează acest mesaj depinde de cantitatea și valoarea informației, de cultură, memorie socială și psihologia riscului.

Schimbarea climei: blestem sau oportunitate?

Într-un interviu acordat în 2017 unei publicații studențești, am făcut o afirmație care a contrariat pe unii cititori: „Ask not what we can do for climate change, but ask what climate change can do for us”. Mai direct spus: Schimbarea climei este o binecuvântare, nu un blestem de evitat. Este un test, poate chiar o oportunitate, de a ne reevalua modul în care ne organizăm societatea. Perspectiva nu îmi aparține în exclusivitate; ea se regăsește, într-o formă elaborată, în cartea cunoscutului ecologist, autor și activist american Paul Hawken Regeneration: Ending the Climate Crisis in One Generation, publicată în 2021.

Hawken avansează mai multe argumente prin care consideră că schimbarea climei reprezintă o binecuvântare (sau un dar/oportunitate), nu un blestem pe care biserica „verde” a climatismului ar trebui să-l anatemizeze. Trei exemple edificatoare:

Feedback din partea sistemului: Încălzirea globală este un feedback din partea atmosferei, nu o sentință. Pământul este un sistem complex, iar încălzirea este un semnal că sistemul funcționează și reacționează la activitatea umană, similar cu modul în care corpul uman reacționează prin febră.

Oportunitate de transformare: Hawken consideră acest feedback un „dar” pentru că ne forțează să acționăm și să ne remodelăm civilizația într-un mod mai amabil, mai inventiv și mai restaurator, cu mai multă compasiune.

Schimbarea perspectivei (de la victimă la creator): Dacă vedem schimbarea climei ca pe un blestem, ne simțim victime. Dacă le privim ca pe un feedback care vine „pentru noi”, nu „asupra noastră”, acest lucru ne împuternicește să preluăm 100% responsabilitatea și să fim creativi.

Aș oferi aici încă o perspectivă, similară celor două de mai sus:

Schimbarea climei nu doar că oferă oportunitatea de a face ceva, ci asigură și impulsul necesar pentru a o face. Dacă nu ar fi existat, schimbarea climei chiar ar fi meritat să fie inventată.

Această afirmație parafrazează un celebru citat atribuit sociologului și filosofului francez Bruno Latour. El propunea ca schimbarea climei să fie privită atât ca o catastrofă, cât și ca o forță motivațională extrem de puternică, capabilă să-i determine pe oameni să-și reevalueze în profunzime modul de viață, procesele de producție și relația cu natura.

Provocarea existențială — dacă nu ar fi existat, schimbarea climei chiar ar fi meritat să fie inventată — arată, în schimb, că amenințarea existențială reprezintă singurul stimul suficient de puternic pentru a forța umanitatea să depășească interesele pe termen scurt, economice sau politice și să colaboreze la o schimbare structurală profundă.

Din această perspectivă, pe lângă întrebarea maxi-ecologistă „cum reducem emisiile?”, apare și alta, la fel de importantă: „ce fel de societate vrem să obținem?”. Una mai vulnerabilă, cu rețele energetice fragile și prețuri mai mari ale electricității, dar cu panouri de morală „verde” la intrarea în orașe? Sau una mai robustă, cu infrastructuri adaptate, tehnologii diversificate și o relație mai puțin sentimentală, dar mai lucidă cu ceea ce numim „natură”? Dacă schimbarea climei ne împinge către a doua variantă, atunci „blestemul” capătă, cel puțin parțial, o nuanță de binecuvântare.

5. Dimensiunea culturală și psihologică a percepției riscului

Percepția riscului climatic nu este un reflex pur rațional — el trece inevitabil prin filtrul culturii, al prosperității și al experienței istorice. Societățile occidentale, obișnuite ca lumina să se aprindă la apăsarea unui buton și frigiderul să fie mereu plin, sunt paradoxal mai vulnerabile la scenarii apocaliptice abstracte. Când nu mai ai parte zilnic de foamete, război sau epidemii devastatoare, îți poți permite luxul unei anxietăți proiectate în anul 2100. Clima devine astfel ecranul pe care se proiectează temeri colective mai vechi și mai difuze.

Psihologia riscului ne spune că oamenii se tem mai tare de ceea ce văd spectaculos la televizor decât de ceea ce le afectează lent și constant existența. Un uragan filmat din toate unghiurile devine imediat „dovada” schimbării climei; degradarea solului, poluarea apei, infrastructura fragilă sau dependența energetică rămân în notele de subsol ale dezbaterii. Această focalizare selectivă nu este doar o curiozitate psihologică. Ea răstoarnă prioritățile și împinge politicile publice spre gesturi teatrale, nu spre soluții robuste.

Există și o dimensiune culturală greu de ignorat. În anumite medii, discursul climatic a preluat funcțiile unei religii seculare, pe care am numit-o biserica „verde” a climatismului: are dogme, păcate, penitențe și chiar un cler activist, foarte vigilent doctrinar. A critica dogma climatică echivalează, în asemenea cercuri, cu un sacrilegiu; scepticul nu mai este un interlocutor, ci un eretic. În aceste condiții, percepția riscului nu mai este ghidată în primul rând de date, ci de identitate și conformism moral.

Dacă ignorăm felul în care oamenii percep riscul, ne putem trezi cu cele mai ingenioase strategii tehnice respinse la urne sau în stradă. O politică energetică rațională, care nu ține cont de aceste reflexe culturale și de fricile reale sau imaginare ale societății, rămâne un exercițiu frumos într-un PDF, nu o realitate în rețea. A înțelege psihologia riscului înseamnă a de-legitima panica și a împiedica emoția să uzurpe judecata.

6. Politici climatice eficiente și realiste

Politicile climatice eficiente sunt cele care se scriu cu cifre, nu cu sloganuri și nu pe PowerPoint, ci pe facturile de energie. O politică „verde” care ignoră realitățile fizice (intermitența surselor, limitele stocării, densitatea energetică), realitățile economice (costuri, competitivitate, sărăcie energetică) și realitățile sociale (ce acceptă sau respinge votantul) nu este curajoasă, ci iresponsabilă. Utopiile tehnologice arată bine în broșuri, dar nu țin luminile aprinse și nici spitalele funcționale.

Am arătat de nenumărate ori că, în prezent, aproximativ 80% din consumul energetic mondial este acoperit de combustibili fosili. A pretinde că această structură poate fi înlocuită „într-o generație” prin simple declarații politice înseamnă să confunzi discursul cu infrastructura. Securitatea energetică nu poate fi sacrificată pe altarul simbolismului climatic. Dacă rezultatul este o energie mai scumpă, mai puțin fiabilă și mai dependentă de importuri, bilanțul final nu este o victorie climatică, ci un pas înapoi civilizațional.

O politică realistă pornește de la o întrebare simplă: ce urmărim, concret? Reducerea emisiilor? Securitate energetică? Adaptare locală la fenomene extreme? Răspunsurile pot fi diferite, iar instrumentele necesare și mai diferite. Într-o lume finită, nu putem maximiza simultan orice obiectiv care sună bine într-un discurs. „Net zero” devine rapid „net zero credibilitate” atunci când promisiunile depășesc cu decenii tehnologiile disponibile.

Politicile climatice trebuie evaluate prin prisma eficienței, nu a virtuții afișate. De exemplu, într-un articol din 2023, am prezentat triunghiul problematic al rețelelor energetice. Cel mai mare cost al rețelelor „verzi” („curate”) nu este generarea, ci fiabilitatea. Soarele și vântul sunt clasificate drept IRES (Intermittent Renewable Energy Sources). IRES sunt, în mod inerent, nefiabile. Nu se poate cere ca vântul să sufle sau soarele să strălucească permanent. Stocarea energiilor „verzi” este călcâiul lui Ahile.

O măsură bună este cea care îi permite politicianului să reducă riscurile reale – meteorologice, economice sau geopolitice – la un cost suportabil. După aceea, își poate agăța și o insignă „verde” pe rever. Dacă o politică climatică promite o reducere infinitezimală a unei temperaturi medii estimate pentru anul 2100, dar produce, aici și acum, sărăcie energetică, dezindustrializare și tensiuni sociale, atunci nu este „transformatoare”, ci nocivă.

Chiar dacă nu a fost un climatolog sau un politician, boxerul Mike Tyson ne-a avertizat pe baza experiențelor sale profesionale: „Toată lumea are un plan până când primește primul pumn în gură.” Toată lumea activistă, propagandistă, alarmistă etc., încă de pe vremea celebrei Greta Thunberg (v-o mai amintiți, nu-i așa?) striga cât mai tare și cât mai violent: „Just Stop Oil! Fără combustibili fosili! Și a fost nevoie, vorba lui Tyson, ca lumea să primească „pumnul” Ormuz în gură, ca toate planurile, „verzi” și frumoase, să se schimbe peste noapte! Adică, așa cum scriam nu demult, moleculele de hidrocarburi au învins electronii „verzi” și alarmismul climatic în noua ordine energetică globală.

7. Contribuția individuală la grija față de natură, fără a cădea în extreme

Am subliniat constant în textele mele că grija față de natură nu trebuie confundată cu activismul climatic radical. Contribuția individuală este importantă, dar nu trebuie transformată într-o formă de autoflagelare ecologică. A trăi responsabil înseamnă să păstrezi confortul fără excese, orientându-te spre reducerea risipei și respectarea resurselor, nu spre gesturi teatrale cu impact climatic microscopic. Îmi este familiară scena în care cineva își ceartă vecinii că nu reciclează corect căpăcelul de la iaurt, după ce a sosit acasă cu un SUV gol și l-a parcat în fața unui apartament luminat toată noaptea. Ecologia selectivă de acest tip nu schimbă clima; cel mult calmează conștiințele.

În materie de comportament individual, problema nu este lipsa de bune intenții, ci cultul gestului simbolic. Am arătat, în articolul despre paradoxul Jevons, că eficiența energetică nu produce automat economie, pentru că omul folosește adesea câștigul de eficiență pentru a consuma mai mult, nu mai puțin. De aici și ridicolul unor predici climatice care cer cetățeanului să renunțe la carne, la zboruri, la confort și, dacă se poate, la bucuria de a trăi, în timp ce efectele unor asemenea sacrificii sunt minuscule la scară globală. După cum notam într-un alt text, chiar și reducerea drastică a unor comportamente precum zero zboruri, zero consum de carne, zero mașini cu ardere internă și zero încălzire/răcire pe combustibili fosili ar reduce încălzirea globală cu doar 0,4 °C până în 2100. Ecologia serioasă începe cu luciditatea proporțiilor, nu cu autoflagelarea individului.

Acțiunile individuale eficiente sunt cele simple: reducerea poluării locale, protejarea solului, gestionarea responsabilă a deșeurilor, economisirea energiei acolo unde este posibil. În opinia mea, aceste gesturi au un impact real, spre deosebire de gesturile simbolice promovate de activismul climatic – renunțarea la carne, demonizarea zborurilor, culpabilizarea consumului.

Echilibrul constă în a recunoaște că omul este parte a naturii, nu dușmanul ei. Grija față de mediu trebuie să rămână o expresie firească a bun‑simțului, departe de orice ambalaj ideologic.

Scriam încă din 2015: Nu există niciun climat în care omul să fie adaptat ideal, în sensul că i se va garanta o calitate decentă a vieții. Natura – Mama Natură, cum o alintă unii! – nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 de ani sau o rată a mortalității infantile sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în niciun fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, călduri excesive, lipsa ploilor sau inundații, furtuni, uragane, sau tornade, insecte și alte animale purtătoare de boli, un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 de ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.

8. Cum păstrăm un dialog echilibrat între știință, politică și societate?

Un dialog echilibrat începe cu o regulă simplă, dar astăzi aproape revoluționară: fiecare instituție să-și vadă de propria competență. Știința trebuie să descrie realitatea cât mai riguros posibil, inclusiv cu marja ei inevitabilă de incertitudine; politica trebuie să decidă, asumându-și costuri, priorități și consecințe; iar societatea trebuie să judece democratic aceste decizii, nu să le primească sub formă de dogmă tehnocratică. Când oamenii de știință devin activiști, politicienii se travestesc în experți, iar publicul este tratat ca simplu spectator speriat, rezultatul nu mai este dialog, ci confuzie organizată.

Un asemenea dialog nu poate exista fără onestitate intelectuală. A spune ce știm, ce nu știm și ce doar estimăm nu este un semn de slăbiciune a științei, ci chiar semnul maturității ei. În schimb, transformarea consensului într-un argument contondent și a îndoielii într-o vină morală produce conformism în loc de cunoaștere. Știința nu are nimic de câștigat atunci când este păzită de o „poliție a gândirii” cu un vocabular climatic și reflexe inchizitoriale.

Nici politica nu trebuie demonizată, pentru că deciziile privind energia, adaptarea climatică, infrastructura sau protecția mediului sunt, inevitabil, decizii politice. Dar ele trebuie luate pe baza unor date corect explicate, nu pe baza unor scenarii apocaliptice transformate în instrumente de presiune morală. Politica are dreptul să aleagă între costuri și beneficii; nu are dreptul să se ascundă în spatele formulei comode „știința spune”, ca și cum ecuațiile ar vota în parlament și ar plăti factura la electricitate. Pentru că oamenii votează, nu copacii.

În fine, un dialog sănătos cere respect real față de societate. Publicul nu trebuie nici infantilizat, nici intoxicat cu lozinci, nici împărțit între „mântuiți” și „eretici climatici”. O societate democratică matură poate înțelege nuanțe, poate suporta incertitudini și poate accepta că, în probleme complexe, nu există soluții pure, ci doar compromisuri mai bune sau mai rele. Dacă reușim să păstrăm această modestie a cunoașterii, dublată de realismul deciziei, atunci dialogul dintre știință, politică și societate nu va mai semăna cu un război cultural, ci cu ceea ce ar trebui să fie: un exercițiu de inteligență publică.

sursa: FB