Folosim aceeași unitate de măsură pentru toți? Nu mă refer la simpatie. Nu mă refer la cine are dreptate în război. Nu mă refer nici la Putin, Biden, Trump, von der Leyen, NATO sau Kremlin. Mă refer la ceva mult mai simplu și mult mai incomod. Dacă două state fac lucruri asemănătoare, le descriem în același fel? Sau vocabularul se schimbă în funcție de cine face acel lucru? O balanță care cântărește diferit în funcție de cine urcă pe ea nu mai este balanță. Este un instrument de propagandă cu aspect de instrument de măsură.
Testul inversării
Propun un exercițiu simplu. Oricine îl poate face.
Ia o știre despre o măsură luată de un stat occidental. Înlocuiește numele statului cu „Rusia”. Citește din nou.
„Guvernul a interzis difuzarea a 25 de canale de televiziune străine.”
„Poliția a percheziționat locuința unui pensionar pentru o imagine care îl insulta pe un ministru.”
„O comisie guvernamentală a suspendat, fără hotărâre judecătorească, licențele a șase posturi TV.”
„Statul a obligat o platformă online să se vândă sau să dispară, pe motiv că proprietarul ei este străin.”
Citite cu „Rusia” în față, aceste propoziții sună ca un raport despre dictatură. Toate s-au întâmplat în Occident sau în state care se revendică de la valorile occidentale.
Dacă o propoziție își schimbă sensul moral doar pentru că schimbi numele țării, atunci judecata ta nu vine din fapte. Vine din steag.
Cuvântul care dă verdictul înaintea judecății
Vocabularul nu este un ambalaj neutru. Cuvântul ales poartă deja concluzia. Când Rusia limitează un canal media, se spune „cenzură”. Când Uniunea Europeană limitează un canal media, se spune „combaterea dezinformării”. Când Rusia investighează influența externă, se spune „represiune”. Când Statele Unite urmăresc agenți ai unor interese străine, se spune „protecția securității naționale”. Când Rusia sancționează anumite discursuri despre armată, se spune „dictatură”. Când state occidentale sancționează anumite forme de comunicare, se spune „siguranță online” sau „protejarea democrației”.
Mecanismul este simplu. Dacă eticheta vine prima, analiza nu mai are loc. Cititorul primește verdictul odată cu informația. Nu mai întreabă ce lege, ce procedură, ce proporție. Cuvântul a răspuns în locul lui.
Uneori diferențele de vocabular sunt justificate. Legile pot fi diferite. Procedurile pot fi diferite. Pedepsele pot fi disproporționate într-un stat și limitate în altul. Dar aceste diferențe trebuie demonstrate. Nu pot fi presupuse din start.
De aceea cobor din zona sloganurilor și mă uit la fapte.
Când Europa interzice canale media
La 2 martie 2022, Uniunea Europeană a suspendat difuzarea RT și Sputnik pe teritoriul său. Consiliul UE a invocat rolul acestor instituții în dezinformarea legată de războiul din Ucraina. Un detaliu contează aici. Decizia nu a fost luată de un tribunal, după un proces cu probe și apărare. A fost luată de Consiliu, adică de un organ politic, format din guvernele statelor membre. Controlul judiciar a venit ulterior. În iulie 2022, Tribunalul UE a respins acțiunea RT France și a validat măsura. Deci ordinea a fost aceasta: întâi decizia politică, apoi verificarea judiciară. Iar verificarea a confirmat decizia.
Măsura nu a rămas singulară. În mai 2024, UE a suspendat Voice of Europe, RIA Novosti, Izvestia și Rossiyskaya Gazeta. În februarie 2025, Consiliul a suspendat alte opt entități, printre care EADaily, Lenta, NewsFront, SouthFront, Strategic Culture Foundation și Krasnaya Zvezda.
În România, ANCOM preciza în martie 2025 că distribuția conținutului produs de 25 de canale sau entități media rusești este interzisă în UE. Lista include RT, Sputnik, RTR Planeta, Russia 24, Rossiya 1, REN TV, Pervyi Kanal, RIA Novosti, Izvestia și Rossiyskaya Gazeta. Interdicția acoperă cablul, satelitul, IPTV, furnizorii de internet și platformele online.
Concret: un cetățean vorbitor de rusă din Uniunea Europeană nu mai poate primi aceste surse prin niciun operator care respectă legea.
Poți considera interdicția justificată. Poți considera că aceste canale propagă manipulare. Poți să o numești sancțiune, protecție sau combaterea propagandei. Funcția ei rămâne aceeași. Autoritatea publică a decis ce surse de informație nu au voie să ajungă la cetățean.
Dacă Moscova ar face exact acest lucru cu 25 de canale europene, nimeni nu ar căuta un sinonim blând. Ar spune „cenzură” din prima frază.
Cine a lovit primul
Mi se va răspunde: „Și Rusia interzice presa occidentală.” Da. Dar cronologia contează. Multe dintre măsurile rusești nu au apărut independent. Au apărut ca răspuns.
În 2017, Departamentul de Justiție al SUA a obligat compania care producea RT America să se înregistreze ca agent străin, în baza legii FARA. Câteva săptămâni mai târziu, Rusia a adoptat o lege care permite desemnarea presei străine drept „agent străin”. Primele instituții vizate au fost Voice of America și Radio Free Europe. Moscova a prezentat explicit legea ca răspuns în oglindă.
În februarie 2022, după ce Germania a blocat difuzarea RT DE, Rusia a închis biroul Deutsche Welle din Moscova și a retras acreditările jurnaliștilor DW. Tot ca răspuns declarat.
În mai 2024, UE a suspendat patru instituții media rusești. La 25 iunie 2024, Rusia a blocat accesul la 81 de instituții media europene. Ministerul rus de Externe a numit decizia un răspuns „în oglindă și proporțional” și a spus că o poate revizui dacă UE își retrage măsurile.
Așadar, propoziția „Rusia a interzis presa occidentală” este adevărată, dar incompletă. O relatare onestă spune și cine a acționat primul, care a fost răspunsul și dacă era o politică proprie sau una de reciprocitate. Asta nu face legitim orice răspuns al Moscovei. Face doar ca istoria să fie spusă în ordinea în care s-a întâmplat. O poveste în care vezi doar lovitura a doua, fără lovitura întâi, nu este informație. Este montaj.
Controlul informației nu este monopol rusesc
Circulă o imagine simplă. Rusia controlează informația. Occidentul garantează libertatea ei.
Realitatea este alta.
Prin Digital Services Act, Uniunea Europeană impune platformelor foarte mari obligația de a evalua și reduce „riscurile sistemice”, inclusiv cele legate de dezinformare. În februarie 2025, Codul privind dezinformarea a fost integrat oficial în cadrul DSA. Platformele sunt obligate să evalueze riscuri, să modereze, să reducă vizibilitatea anumitor conținuturi și să coopereze cu autoritățile. Comisia spune că totul se face cu respectarea libertății de exprimare. Poate. Dar mecanismul există. Statul nu mai stă deoparte. Stă în camera în care se decide ce vede cetățeanul.
Nici Statele Unite nu sunt excepție. În august 2024, Mark Zuckerberg a scris Comisiei juridice a Camerei Reprezentanților că oficiali ai administrației Biden au presat în mod repetat echipele Meta, luni de zile, să elimine anumite conținuturi despre COVID, inclusiv umor și satiră. A adăugat că regretă că nu a vorbit mai deschis la momentul respectiv. Asta nu o spune un propagandist rus. O spune proprietarul celei mai mari rețele sociale din Occident.
Formula „oricine poate spune orice, statul nu intervine” nu descrie Occidentul real. Statul intervine. Întrebarea serioasă este alta: cum intervine, cu ce procedură, sub ce control judiciar și cu ce drept de contestare.
România, un exemplu la îndemână
Nu trebuie să mergem până la Bruxelles sau Washington.
Raportul oficial al CNA pentru 2025 arată 412 decizii privind eliminarea de conținut ilegal de pe marile platforme online: 31 pentru YouTube, 167 pentru Facebook, 21 pentru Instagram, 180 pentru TikTok, 10 pentru X și 3 pentru Threads. În același an, CNA a întocmit 1.422 de rapoarte de monitorizare pentru televiziunile centrale, 101 pentru radiourile centrale și 1.927 pentru servicii media la cerere și platforme video.
În octombrie 2025, CNA a emis ordine privind materiale care susțineau că Zelenski ar fi cumpărat proprietăți în Dubai, că România ar fi instituit legea marțială sau că anumite convoaie militare ar anunța războiul. Nu spun că aceste materiale erau adevărate. Nu spun că autoritatea nu avea temei juridic. Spun că România are un mecanism instituțional prin care statul ordonă eliminarea conținutului online. Și îl folosește de sute de ori pe an.
Republica Moldova: fără război, fără tribunal
Argumentul „Rusia e în război, de aceea restrânge informația” este respins adesea cu dispreț. Să vedem ce fac statele care nu sunt în război.
În decembrie 2022, Comisia pentru Situații Excepționale din Republica Moldova a suspendat licențele a șase posturi TV, pe durata stării de urgență, invocând dezinformarea despre războiul din Ucraina. În octombrie 2023, cu puțin înaintea alegerilor locale, aceeași comisie a suspendat alte șase posturi și a blocat zeci de site-uri. Moldova nu era în război. Decizia nu a venit de la un tribunal. A venit de la o comisie guvernamentală, în regim de stare de urgență. Reacția capitalelor occidentale a fost, în esență, înțelegere.
Ucraina oferă un precedent și mai clar. În februarie 2021, cu un an înainte de invazia pe scară largă, președintele Zelenski a pus în aplicare, prin decret, sancțiunile Consiliului de Securitate împotriva a trei televiziuni: 112 Ukraina, NewsOne și ZIK. Fără proces. Ambasada SUA la Kiev a declarat public că sprijină efortul Ucrainei de a contracara influența malignă a Rusiei.
Aplică testul inversării. Un președinte închide prin decret trei televiziuni de opoziție, fără proces, în timp de pace. Dacă numele lui ar fi fost Putin, cum s-ar fi numit decizia?
Marea Britanie și Germania: dreptul penal în spațiul comunicării
În Regatul Unit, datele obținute prin cereri de liber acces la informații au arătat peste 12.000 de arestări într-un singur an pentru infracțiuni din zona Communications Act și Malicious Communications Act. În 2025, subiectul a ajuns în Camera Lorzilor, unde Lord Lebedev a cerut guvernului explicații privind numărul mare de arestări pentru comunicări online neamenințătoare. Freedom House a notat în raportul pentru 2025 scăderea libertății internetului în Regatul Unit și creșterea acuzațiilor penale pentru discurs online. Trebuie să fiu corect. Aceste cifre nu înseamnă mii de oameni arestați pentru criticarea guvernului. Categoria include amenințări, hărțuire și alte fapte reale. Nu pot scrie „Marea Britanie arestează mai mulți opozanți decât Rusia”. Ar fi fals. Dar cifra arată altceva, fără dubiu: o democrație occidentală folosește dreptul penal în mii de cazuri pe an pentru ce spun oamenii în spațiul comunicațiilor.
Germania adaugă un element și mai interesant. Codul penal german are o prevedere specială, articolul 188, care pedepsește mai aspru insulta adusă persoanelor din viața politică. Politicianul primește o protecție penală mai mare decât cetățeanul obișnuit. În noiembrie 2024, poliția bavareză a percheziționat locuința unui pensionar care distribuise o imagine în care ministrul Robert Habeck era numit „Schwachkopf”, adică „prost”. Plângerea venise de la ministru.
Aplică din nou testul. Poliția percheziționează casa unui pensionar pentru o glumă despre un ministru. Dacă ministrul ar fi fost rus, titlul ar fi scris singur.
Rusia: gravitatea reală
Ar fi la fel de greșit să transform analiza într-o apărare a Moscovei. Nu o fac.
Rusia are probleme grave privind libertatea presei și a exprimării. OVD Info a documentat pentru 2025 un total de 264 de noi urmăriri penale pentru declarații, dintre care 142 legate de exprimări împotriva războiului. Alexei Gorinov, deputat municipal la Moscova, a primit în 2022 șapte ani de închisoare pentru câteva fraze rostite într-o ședință de consiliu. Vladimir Kara-Murza a primit în 2023 douăzeci și cinci de ani, înainte de a fi eliberat într-un schimb de prizonieri. Facebook și Instagram sunt blocate în Rusia din 2022, iar Meta a fost declarată organizație extremistă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat în 2024 legislația rusă privind „agenții străini” ca fiind excesiv de largă și imprevizibilă.
Recunosc aceste fapte fără ezitare. Dar ele nu răspund la întrebarea mea. Argumentul „Rusia face lucruri mai grave” nu înseamnă „Occidentul nu face nimic asemănător”. Sunt două propoziții diferite. Prima vorbește despre intensitate. A doua despre natură.
Proporție, nu natură
Aici este distincția care schimbă tot. Dacă Rusia pedepsește cu ani de închisoare o frază, iar Germania percheziționează o casă pentru un meme, diferența este una de grad. Uriașă, poate. Dar de grad.
Asta înseamnă că discuția corectă nu este „noi suntem libertate, ei sunt cenzură”. Discuția corectă este: ambele sisteme intervin asupra cuvântului; unul intervine mai des, mai dur sau mai arbitrar; iată cifrele, iată legile, iată sentințele.
Când Occidentul transformă o diferență de grad într-o diferență de esență, pierde exact lucrul pe care pretinde că îl apără: raportarea onestă a realității.
Iar un cititor care descoperă singur percheziția din Bavaria, după ce i s-a spus ani de zile că asemenea lucruri se întâmplă doar „acolo”, nu devine mai loial democrației. Devine mai neîncrezător în toți.
Agenții străini: conceptul are paşaport american
Exemplul „agenților străini” arată perfect cum funcționează limbajul.
Statele Unite au Foreign Agents Registration Act din 1938. Legea obligă persoanele care acționează în numele unor principali străini și desfășoară activități politice sau de influență să își declare public relațiile, activitățile, veniturile și cheltuielile.
Ideea de a urmări influența străină nu este o invenție rusească. America o practică de aproape nouă decenii. Mai mult. În 2024, Congresul american a adoptat o lege care obligă TikTok să fie vândut sau să fie interzis, pe motiv că proprietarul său este legat de un stat considerat adversar. În ianuarie 2025, Curtea Supremă a validat legea. O platformă folosită de peste o sută de milioane de americani a fost pusă sub amenințarea interdicției din cauza naționalității proprietarului. Dacă Rusia ar fi făcut asta cu YouTube, cuvântul folosit ar fi fost unul singur.
Diferențele juridice există și trebuie spuse. FARA este construit în jurul unei relații de agenție față de un principal străin. Legislația rusă a fost extinsă până acolo încât simpla „influență străină”, definită vag, poate fi suficientă. Aici critica occidentală are bază juridică reală. Dar concluzia corectă nu este „doar Rusia își apără spațiul politic”. Toate marile puteri o fac. Diferența stă în definiție, în probă și în judecător. Acolo trebuie purtată discuția.
Cine are voie să influențeze pe cine?
Aici ajungem la problema cea mai interesantă.
Occidentul dispune de zeci de ani de o rețea mediatică globală de o forță fără egal. CNN, BBC, Deutsche Welle, France 24, Euronews, Voice of America, Radio Free Europe. Transmit în zeci de limbi. Unele sunt finanțate direct de state, cu misiunea declarată de a promova valorile acestora în străinătate.
Rusia și-a construit propriile instrumente: RT, Sputnik, RIA și altele.
Și apare întrebarea care deranjează.
Dacă BBC încearcă să convingă un rus că politica Kremlinului este greșită, se numește jurnalism. Dacă RT încearcă să convingă un român că politica Bruxellesului este greșită, se numește propagandă.
Nu spun că sunt echivalente în fiecare situație. Spun că eticheta nu poate fi stabilită după originea geografică. Trebuie stabilită după metodă.
Există minciună demonstrabilă? Există coordonare clandestină? Există finanțare ascunsă? Există hacking? Există identități false? Există operațiuni ilegale? Acolo începe diferența serioasă. Acolo, și nu în codul de țară al emisiei.
Influența: America 2016, România 2024
Alegerile americane din 2016 arată cât de ușor alunecă termenii. Investigațiile americane au documentat operațiuni rusești de influență: activitate coordonată pe rețele sociale, furt și publicare de documente, tentative de acces la infrastructura electorală. Au existat rapoarte de sute de pagini și inculpări nominale.Nu e xistă însă dovezi că voturile au fost modificate. Nici serviciile americane nu au stabilit efectul operațiunii asupra rezultatului. Deci două propoziții sunt adevărate simultan. Rusia a încercat să influențeze mediul informațional american. Nu este demonstrat că Rusia a schimbat rezultatul alegerilor. În discursul public, a doua propoziție a dispărut. „Influență” a devenit „a decis alegerile”.
Acum România. În decembrie 2024, Curtea Constituțională a anulat în întregime alegerile prezidențiale, după desecretizarea unor note ale serviciilor despre o campanie coordonată pe TikTok și despre implicarea unui actor statal. Nu discut aici dacă decizia a fost corectă. Constat diferența de standard. În Statele Unite, o influență documentată pe sute de pagini nu a dus la anularea alegerilor. În România, o influență invocată în câteva note desecretizate a dus la anularea lor. Dezbaterea publică despre soliditatea probelor continuă și astăzi. Aceeași noțiune, „influență străină”, a produs consecințe radical diferite. Întrebarea nu este dacă influența a existat. Întrebarea este ce prag de probă cerem și dacă îl cerem la fel de fiecare dată.
Critica și sancțiunea nu sunt același lucru
Rusia critică Occidentul. Putin vorbește des despre ceea ce consideră degradarea reperelor culturale și morale ale Europei și despre riscul ca aceasta să devină un centru în declin. Asta este critică. Poți fi de acord. Poți râde. Poți respinge. Este o opinie politică.
Un politician european care spune „Rusia are o legislație represivă” face tot critică. Ambele părți au dreptul să vorbească.
Uniunea Europeană merge însă mai departe. Are un regim de sancțiuni prin care penalizează persoane din sistemul juridic rus pentru ceea ce consideră încălcări ale drepturilor omului. În mai 2025 a sancționat 28 de persoane din sistemul judiciar și de anchetă rus. În iulie 2025 a adăugat alte cinci. În mai 2026, regimul se aplica deja la 72 de persoane și o entitate. Din perspectiva UE, acestea sunt măsuri de apărare a statului de drept. Din perspectiva Moscovei, sunt intervenții externe în funcționarea internă a statului rus: judecători ai unui stat suveran sancționați de un alt centru de putere pentru sentințele pe care le dau.
Aici există un conflict real de principii. Occidentul spune că anumite drepturi sunt universale și că le poate apăra dincolo de granițe. Rusia spune că ordinea juridică internă nu se administrează din afară.
Nu trebuie să alegi imediat o tabără. Dar trebuie să vezi că una dintre părți doar vorbește, iar cealaltă acționează. Critica este cuvânt. Sancțiunea este putere. Cine confundă cele două confundă opinia cu intervenția.
Războiul schimbă logica statului
Rusia se află de ani de zile într-un război major. Indiferent cum numim conflictul și indiferent de responsabilitatea pentru declanșarea lui, statul rus funcționează într-o logică de securitate militară.
În asemenea condiții, toate statele restrâng informația. Occidentul nu face excepție. Istoria lui o dovedește.
În 1914, Marea Britanie a adoptat Defence of the Realm Act, care permitea cenzura presei și pedepsirea declarațiilor care puteau afecta efortul de război. În 1917 și 1918, Statele Unite au adoptat Espionage Act și Sedition Act. Eugene Debs, lider socialist și fost candidat la președinție, a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru un discurs împotriva războiului. A candidat la președinție din celulă și a primit aproape un milion de voturi. Curtea Supremă a validat asemenea condamnări. Nu invoc aceste exemple ca să justific Moscova. Tortura nu devine acceptabilă în război. Încarcerarea arbitrară nu devine normală. Fabricarea probelor nu devine legitimă.
Le invoc pentru că arată un mecanism universal: statul în război strânge controlul asupra cuvântului. Democrațiile au făcut-o. Cine analizează un stat aflat în război ca pe o democrație în vacanță constituțională nu face analiză. Face comparație trucată.
Suveranitatea
Ajung la problema de fond. Cine decide cum trebuie să trăiască o societate? Uniunea Europeană? Washingtonul? Moscova? ONU? Curtea Europeană? Populația țării respective? Rusia are propriile concepții despre familie, educație, religie, sexualitate, rolul statului și securitate. Franța are altele. Statele Unite au altele. România își poartă propriile tensiuni între tradiție și modernitate. De ce ar exista un singur model valabil pentru toate aspectele vieții sociale, pe toată planeta?
Pe de altă parte, statele își asumă prin tratate obligații internaționale. Când semnezi o convenție privind drepturile omului, nu mai poți spune doar „este treaba mea ce fac în interior”. Ai acceptat voluntar un standard. Deci suveranitatea nu este absolută. Dar nici universalismul occidental nu este absolut. Iar când universalismul se aplică selectiv, doar adversarilor și niciodată aliaților, el încetează să fie principiu. Devine instrument.
Nu există inocență informațională
Mai trebuie abandonată o iluzie. Nici Rusia, nici Uniunea Europeană, nici Statele Unite, nici Marea Britanie, nici China, nici marile redacții, nici marile platforme nu funcționează într-un vid.
Toți încearcă să definească realitatea. Toți aleg ce subiecte ridică și ce subiecte îngroapă. Toți aleg vocabularul. Toți decid ce numesc amenințare. Toți încearcă să convingă.
Diferența reală stă în mijloace. Una este să publici un editorial. Alta este să cumperi clandestin influență. Una este să critici. Alta este să ameninți. Una este să emiți o televiziune internațională. Alta este să spargi servere. Una este să finanțezi transparent o instituție media. Alta este să creezi conturi false. Acolo trebuie trasă linia. Pentru toți. În același loc.
Pericolul cuvântului „dezinformare”
„Dezinformare” poate însemna o informație demonstrabil falsă. Poate însemna o manipulare intenționată. Poate însemna o informație reală pusă într-un context înșelător. Dar poate deveni și o etichetă politică lipită înainte de verificare.
Exemplul cel mai clar vine chiar din Statele Unite. În octombrie 2020, cu câteva săptămâni înaintea alegerilor, New York Post a publicat materiale din laptopul lui Hunter Biden. Twitter a blocat distribuirea articolului. Facebook i-a redus vizibilitatea. Cincizeci și unu de foști oficiali din serviciile de informații au semnat o scrisoare publică în care spuneau că povestea are toate semnele unei operațiuni rusești de dezinformare, recunoscând totodată că nu au dovezi. Ulterior, autenticitatea materialelor a fost confirmată de mari publicații americane, iar Departamentul de Justiție le-a folosit ca probe într-un proces în 2024. Jack Dorsey a recunoscut că blocarea a fost o greșeală. Zuckerberg a spus că FBI avertizase platforma despre posibile operațiuni rusești, ceea ce a dus la reducerea vizibilității articolului. Mecanismul este limpede. O informație adevărată și incomodă a primit eticheta „dezinformare rusă”. Eticheta a funcționat exact când conta: înaintea votului. Corecția a venit când nu mai conta.
Aici este pericolul. Dacă autoritatea are puterea să stabilească ce este adevărul politic și apoi să reducă vizibilitatea a ceea ce nu îi convine, libertatea de exprimare devine o formalitate.
De aceea contestarea, transparența și controlul judiciar sunt esențiale. Nu ajunge ca statul să spună „te protejez”. Trebuie să demonstreze de ce, în fața cuiva care poate să îi spună „nu”.
Cum arată o diferență demonstrată
Există și cazuri în care diferența dintre sisteme se vede cu adevărat. Tocmai ele arată ce trebuie cerut.
În iulie 2024, Ministerul german de Interne a interzis revista Compact, publicație de extremă dreapta. În august 2024, Curtea Federală Administrativă a suspendat interdicția. În iunie 2025, a anulat-o, reținând că libertatea presei protejează și publicațiile ostile ordinii constituționale, cu excepția unor condiții stricte pe care ministerul nu le-a dovedit.
Acesta este un argument real în favoarea sistemului german. Un judecător a spus „nu” guvernului și guvernul a pierdut.
Dar observați ce fel de argument este. Nu este geografia. Nu este adjectivul. Este procedura: o instanță independentă, o probă cerută, o decizie inversată. Exact asta cer. Când cineva afirmă că Occidentul este diferit de Rusia, să arate astfel de cazuri. Să arate unde instanța a oprit statul. Să arate unde eticheta a fost verificată înainte de a fi aplicată. Atunci afirmația are greutate. Fără asta, are doar volum.
Aceeași unitate de măsură
Aici se află miezul problemei. Nu cer ca Rusia să fie absolvită de critică. Nu cer ca Occidentul să fie declarat vinovat. Cer o unitate de măsură.
Dacă blocarea unui canal este cenzură, atunci blocarea unui canal este cenzură, oricine o face. Dacă poate fi justificată prin securitate, atunci securitatea nu devine un argument ridicol doar când este invocată de adversar. Dacă urmărirea influenței străine este legitimă în Statele Unite, atunci simpla existență a unei legi similare în Rusia nu dovedește dictatura. Trebuie citită legea concretă. Dacă eliminarea conținutului online este necesară în România, atunci România exercită control legal asupra informației. Trebuie spus. Dacă Rusia face același lucru mai larg, mai dur sau mai arbitrar, să fie demonstrat. Cu articolul de lege. Cu procedura. Cu cifrele. Cu sentința. Cu dreptul de apel. Nu cu adjectivul.
Cuvintele trădează poziția
Diferența cea mai vizibilă stă în gramatica moralei. Noi nu cenzurăm. Noi moderăm. Noi nu interzicem presa. Noi combatem propaganda. Noi nu controlăm informația. Noi protejăm spațiul informațional. Noi nu urmărim vocile incomode. Noi combatem dezinformarea. Adversarul, în schimb, cenzurează, reprimă, manipulează și controlează.
Pentru aceeași faptă există două dicționare. Unul pentru „noi”, unul pentru „ei”. Iar cititorul care primește doar un dicționar nu știe că există și celălalt. Uneori diferența de cuvinte acoperă o diferență reală. Dar nu poate fi presupusă. Trebuie dovedită, de fiecare dată.
Cea mai simplă regulă
Relațiile dintre state ar fi mai sănătoase dacă ar porni de la câteva reguli simple. Critică, dacă ai argumente. Demonstrează, dacă acuzi. Respectă tratatele pe care le-ai semnat. Nu pretinde că societatea ta este modelul unic pentru planetă. Nu confunda dezacordul cu dezinformarea. Nu confunda propaganda cu orice opinie care nu îți place. Nu confunda securitatea națională cu dreptul nelimitat al statului de a controla informația. Și mai ales: aplică adversarului standardul pe care ți-l aplici ție.
Altfel ajungem la formula pe care am auzit-o de prea multe ori. Când facem noi, este protecție. Când fac ei, este represiune. Când blocăm noi, combatem propaganda. Când blochează ei, este cenzură. Când monitorizăm noi influența străină, apărăm democrația. Când o fac ei, este dictatură. Când intervenim noi asupra conținutului online, protejăm cetățeanul. Când o face adversarul, îi spală creierul.
Poate că uneori diferențele sunt reale. Poate că uneori sunt enorme. Atunci arătați-le. Prin fapte. Prin legi. Prin cifre. Prin cronologie. Prin procedură. Nu prin geografie.
Democrația și dictatura sunt cuvinte prea grele pentru a fi împărțite după steagul de pe clădire. Cine le folosește astfel nu apără democrația. O transformă în uniformă.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu