La moartea lui Stefan Sames

Cred ca am fost stelist dintotdeauna. Cel putin de cand ma stiu eu, am iubit Steaua si am urat Dinamo, morcovii fierti si cuvantul „Vietnam” (nu ma intrebati de ce, nici eu nu stiu).

Cand am apucat sa vad pe viu meciurile Stelei (la inceputul si mijlocul deceniului 8, binecuvantat din punct de vedere fotbalistic pentru romani) doi oameni mi-au placut dintr-o trupa de mii de carate: Stoica si Sames. Stoica pentru ca el era furnica de la mijlocul terenului. Omul care trudea pentru toti, omul care intra la sacrificiu, omul care intr-o finala de cupa cu Timisoara a ramas in teren chiar daca medicul echipei a trebuit sa il dopeze cu injectii impotriva durerilor musculare sfasietoare.

Si Sames. Stalpul apararii. Stalp la propriu, prin inaltime, dar si la figurat. Detenta buna. Cateodata dand si goluri cu capul, la faze fixe. Dar, mai ales, o minte limpede acolo, in mijlocul valului defensiv. Intotdeauna cu capul sus, parand un domn din alta poveste decat una fotbalistica, ratacit pe teren. Faultand, dar fara rautatea unui Dinu sau badarania unui Iovan. Si, mai presus de toate, un sufletist. Punand osul al bataie, cum se spune. Un exemplu pentru multi dintre noi.

Cand fotbalistii isi pun ghetele in cui, oare ce fac ei? Cateodata raspunsul al intrebare este trist, trist de tot. M-am bucurat cand am aflat ca, la apusul carierei, Sames a ramas in cadrul clubului Steaua. Si felul urat (urat fiind un eufemism) in care Sames, bolnav, a fost tratat de catre Becali tocmai cand Sames ar fi avut mai multa nevoie de ajutor, m-a indurerat peste poate.

La inmormantarea lui Sames, oficialii clubului Steaua nu au fost persona grata, iar coroana trimisa de Beccali a fost lasata afara, sa urineze cainii pe ea… si toate acestea la solicitarea lui Sames. O flegma postuma trimisa de un mare fotbalist si un mare stelist in obrazul ceui care de prea multi ani si-a pus numele Steaua ca panas deasupra unei personalitati scalambe.

Etichete:, ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: