Se pare că tema demisiei doamnei judecător Stanciu (una dintre cheile care, conform fostului președinte Băsescu, garantează cuiva controlul asupra Justiției românești) este o temă importantă pe piața politică românească. Se vorbește atât în favoarea acestei demisii (unii, legați intim de coaliția azi majoritară și guvernamentală, o solicită în clar), cât în defavoarea ei.
Voi încerca să fiu nu neutru, undeva între cele două tabere, cât mai ales obiectiv (deși… cât poate fi de obiectiv cineva implicat în lupta politică?).
Mai întâi voi preciza că nu există nici o persoană, în România, care să aibă calitatea de a cere demisia celui sau celei care se află în fruntea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nici o persoană din sfera politicului, oricât de bine plasată ar fi, nici măcar Președintele României; nu mai vorbim de diverși politicieni, aflați sau nu la conducerea unor partide. Nici o persoană din sfera administrației de stat, nici măcar premierul României sau Ministrul Justiției.
Dacă ar exista astfel de persoane în sistemul politic românesc, am admite că principiul independenței Justiției, unul dintre principiile sacre ale statului democratic, ar fi înfrânt. Justiția trebuie să se auto-reglementeze sau nu mai avem stat de drept. Deci rămâne doar magistraților, în speță CSM, să facă, dacă se consideră necesar, curățenie în casa doamnei cu ochii acoperiți.
Pe de altă parte… aș corija prima teză enunțată, apreciind că ar fi totuși cineva (pe persoană fizică… vorba cuiva!) care ar putea să ceară demisia doamnei Stanciu. Și anume doamna Stanciu însăși. Fie și dintr-un simplu motiv: acela că, fiind ceea ce este, adică persoana cu rangul cel mai înalt din cea mai reprezentativă Curte de Judecată a țării, doamna Stanciu ar trebui să fie nu doar o persoană cu o reputație imaculată, ci chiar dincolo de orice bănuială – atât ca om, cât și ca profesionist. Ori, recenta hotărâre definitivă în cazul Rarinca, pornit de la un denunț al doamnei Stanciu, pune serioase umbre fie pe buna credință și probitatea persoanei Stanciu, fie pe cunoștințele juridice ale acesteia. Deci, dacă doamna președinte al ÎCCJ și-ar pune problema dacă mai este sau nu dincolo de orice îndoială în ceea ce privește persoana sa morală sau prestanța sa profesională, si dacă există onoare, doamna Stanciu ar fi trebuit să își dea demisia. Începând de ieri.
Plecând de la o cazuistică simplă (atitudinea doamnei Stanciu într-un caz cumva asemănător în ceea ce privește pierderea reputației, cel al judecătorului Dănileț), pot pune pariu că doamna Stanciu nu își va da demisia.
Nu ne rămâne decât să așteptăm, noi ca oameni politici sau noi ca parte a societății civile – să așteptăm ca Justiția (prin cei care o înfăptuiesc) să se trezească, iar instituțiile cu care am dotat sistemul judiciar să intervină, în cazul în care consideră că este cazul să acționeze, într-un fel sau altul. Nu este cazul să cerem noi, politicienii, demisii: ele vor apărea, când și dacă este cazul, și fără ca vreo lege să fie in mod explicit încălcată de către demisionar – cel puțin atâta vreme cât există conștiință și onoare.
PS: Dacă am militat pentru independența Justiției, nu ar fi cazul să spun ceva și în favoarea independenței politicului? Asupra faptului că nu ar trebui să existe nici o autoritate sau persoană care să fie aptă de a cenzura sau penaliza un politician pentru o opinie politică, atâta vreme cât nu încalcă Constituția? Poate ar trebui ca CCR să ne explice nouă, politicienilor, dacă putem sau nu să criticăm magistrați sau acte judecătorești, fără a fi acuzați că aducem atingere independenței Justiției. Dar răspunsul să vină, repet, de la CCR, iar nu de la CSM. Cel din urmă știm deja ce răspuns ar da.
Radu Zlati 
Eu as spune ca ne-am castigat totusi dreptul ca noi, cetatenii, fiecare in parte, sa avem dreptul sa cerem o asemenea demisie oricand consideram ca un astfel de om care ne afecteaza viata tuturor o ia pe campii. Ca nu avem dreptul sa o si provocam efectiv, poate ca mai este de discutat. Dar daca ne-om enerva cu totii la fel de rau ca-n decembrie ’89, nu s-ar putea face chiar si asta, adica nu numai s-o cerem dar s-o si impunem? Asta cred eu.
ApreciazăApreciază
Sunt adept al formelor si procedurilor. Pe lege, am dat incependență magistraților, hai să o rspectăm. Dar asta nu înseamnă pentru mine să nu îi pot critica. Dacă au onoare, procedează conform codului onoarei. Dacă nu, să îi judece colegii lor, academicienii :))
ApreciazăApreciază
Da, dar daca nu luam atitudine cand ni se pun astfel de pumni in gura (n-ai voie sa zici ca deciziile „justitiei” pot fi pe langa dreptate in unele cazuri) atunci vom ajunge sa fim din nou calariti de sistem, de „servicii” si de tot ce-am rspins in decembrie ’89. E acelasi lucru cu aberatia aia ce apare din cand in cand la TV : „de ce va antepronuntati?” Asta este o aberatie caci oricine poate sa considere ca cineva este vinovat sau nevinovat intr-o chestiune de interes public caci nimeni nu are puterea verdictului in afara de judecator. Asadar chestiunea cu „antepronuntatul” nu poate fi reprosata decat unuia care are pouterea de a decide intr-un caz sau altul
ApreciazăApreciază
Justitia „isi rezolva singura problemele” daca este impinsa / „ajutata” sa o faca ! O poate face acea parte a societatii civile care nu apartine de partide , de politic ! Daca nu, vor „lupta” pentru „stabilitate” ! Stabilitatea celor imbogatiti prin frauda !
ApreciazăApreciat de 1 persoană