Hai să nu începem prin a da definiții. Hai să nu încercăm mai întâi să dibuim necesara diferență între „patriotism” și „naționalism”.
De ajuns să spunem că, alegând să se numească Partid Național Liberal, liberalii coaliției de la Mazar-Pașa nu au dorit să își aroge, doar pentru ei, sentimentul patriotic. Conservatorii erau tot atât de patrioți. Doar că, spre deosebire de mai prudenții conservatori, liberalii lui Brătianu, Kogălniceanu și Rosetti se vroiau mult mai direct implicați în apărarea intereselor naționale. Mai direct, mai vehement, mai temerar. Tocmai această asumare și temeritate în abordarea interesului național a făcut ca Principele Carol, în condițiile reizbucnirii crizei balcanice, să aducă la putere guvernul liberal care, prin jertfa dorobanțului român, a binemeritat câștigarea Independenței de stat a României.
Dar cât de naționalist poți fi în zilele noastre, ale integrării europene și euro-atlantice?
Să admitem că este greu de trasat linia fină care desparte naționalismul de naționalismul extremist şi naționalismul extremist de aberațiile șovinismului (mă limitez la doar două exemple).
Dar cred că pot afirma cu relativă certitudine că ne aflăm înlăuntrul unui naționalism bine temperat atunci când afirm că nici o putere străină, prietenă sau neprietenă, nu poate să spună președintelui României cum să procedeze într-o problemă care ține de suveranitatea statului român sau de exercitarea suverană a atribuțiilor sale prezidențiale. Că nici un reprezentant al unei instituții din afara României nu poate să spună, nici măcar să sugereze, Parlamentului român, cum să legifereze; sau parlamentarilor români, cum să voteze – în nicio împrejurare.
Că suntem în interiorul aceluiași naționalism moderat atunci când dorim reînvierea industriei românești cu capital autohton, sau când dorim ca, pe cât cu putință, bogățiile pe care România le mai are, de la aur la aurul verde și de la terenul arabil la suprafețele de apă, să fie exploatate prioritar de agenți economici cu capital românesc sau in interesul cetățenilor români, al celor acum trăitori sau al urmașilor acestora. Sau atunci când dorim ca interesele României să fie mai bine apărate sau reprezentate în concertul european. Și tot naționaliști suntem când ne dorim ca cetățenii români să aibă parte de mai multă prosperitate, de mai multă sănătate, de mai multă educație, de mai multă cultură.
Poți fi naționalist român și fără să fii rrromân, poți fi naționalist român și totodată un bun european. Ești cu siguranță naționalist și bun cetățean dacă îți dorești mai multă democrație, dar si un stat mai puternic, mai bine apărat – și cu vorba, și cu fapta; și cu diplomația, și cu puterea militară.
Cât de naționalist poate fi PNL? Cât de naționalist dorește, aș răspunde eu, cu încrederea că partidul meu nu va cădea în capcana naționalismului extremist.
Vreau o Europă unită, dar una a națiunilor. Iar în această Europă a națiunilor, România își poate avea un loc al ei, și încă unul de frunte. Asta, bineînțeles, dacă românii, dacă liderii acestora, o vor dori-o. Iar pentru a dori pentru România și români mai mult și mai bine, rolul unui naționalism luminat nu poate fi neglijat. Restul sunt tehnicalități.
PS: Și da, în numele naționalismului de care vorbeam mai sus, Partidul Național Liberal ar trebui să refuze în continuare recunoașterea statului Kossovo.
Radu Zlati 
Comentarii recente