B. Glăvan (Logica Economică): Codul fiscal, economisirea și politica monetară

Bogdan GlavanLucian Croitoru combate ideea relaxării fiscale susținând ca (1) aceasta ar pune piedică politicii monetare și (2) ar putea genera un dezechilibru macroeconomic similar celui dinainte de 2008. În esență, el reia argumentele expuse în articolul Paradoxul românesc. În cele ce urmează voi comenta critic punctul său de vedere, arătând că reducerea poverii fiscale nu este de natură să provoace îngrijorări dacă (și acest dacă este foarte important) restul politicilor statului român nu intră în contradicție cu funcționarea eficientă a economiei. Înainte de a intra în detalii, țin să subliniez din capul locului însă că, chiar dacă Lucian Croitoru are dreptate în ceea ce privește (1), de aici nu rezultă concluzia normativă pe care o sugerează; pur și simplu este neinteresant că politica fiscală împiedică politica monetară să-și urmeze cursul – mai interesant ar fi de văzut dacă politica monetară însăși este sau nu optimă.

Așadar, cum vede Lucian Croitoru că se desfășoară lucrurile? El se uită la contul curent al balanței de plăți și arată că acesta s-a îmbunătățit semnificativ. De la un deficit de 13,4% din PIB în 2007 am ajuns la unul de 0,4% din PIB anul trecut. Cum așa? Fiindcă am strâns cureaua și am economisit. Au strâns cureaua atât agenții economici privați cât și statul. Economisind mai mult, înseamnă că în economie există un trend de scădere a ratei naturale a dobânzii. Ceea ce pune BNR în poziția firească de a valida această scădere prin intermediul politicii monetare, reducând rata dobânzii:

“O eventuală trecere a contului curent pe surplus (excedent de economisiri) ar putea scuti politica monetară de o astfel de dilemă și, implicit, de pierderea ratei dobânzii ca instrument de politică. La momentul apariției sale, excedentul de economisiri ar reduce rata naturală a dobânzii comparativ cu nivelul din prezent. Astfel, apariția unui surplus ar crea condițiile ca BNR să continue să reducă rata dobânzii, pentru a evita aprecierea leului peste nivelul de echilibru, fără a supraîncălzi economia.”

Deficite

Lucrurile ar merge simplu și bine dacă nu ar exista Codul fiscal. Scăderea fiscalității ar crește deficitul bugetar și ar stimula publicul să cheltuiască mai mult, reducând astfel practic volumul economiilor. În consecință, rata naturală a dobânzii ar crește, ceea ce ar pune astfel BNR în poziția de a-și schimba politica, întrerupând relaxarea monetară. Problema este că țările occidentale au dobânzile la zero, iar dacă BNR ridică dobânda la leu, atunci vom avea iarăși de-a face cu intrări de capital speculativ, care vor dezechilibra economia așa cum au făcut-o în anii de boom.

Care este problema cu acest punct de vedere? Gradul prea ridicat de abstractizare, care traduce peisajul economic în tușe atât de simple și de groase încât descifrarea corectă a relațiilor cauzale din economie este compromisă.

1. Să ne referim în primul rând la contul curent. Este prezența unui deficit comercial (ba chiar a unuia de cont curent) semnificativ automat semnul unei maladii economice? Invers, garantează prezența unui surplus de cont curent faptul că economia funcționează eficient? Nu. Iată înțelepciunea de manual prezentată chiar de FMI:

„Contul curent poate fi înțeles ca diferența dintre economisirile și investițiile interne (naționale). Un deficit poate să reflecte fie un nivel prea scăzut al economisirii în raport cu investițiile, fie o prea mare rată a investițiilor, fie pe ambele. În cazul țărilor sărace în capital, care au mai multe oportunități de investiții decât își permit ele să exploateze din cauza volumul mic de economii, deficitul de cont curent este firesc. Deficitul poate să alimenteze creșterea economică, deși cercetările recente arată că țările în dezvoltare care au deficite nu se dezvoltă mai repede (poate fiindcă sistemele financiare ale acestor țări nu sunt capabile să aloce eficient capitalul străin).”

Se cuvine să ne întrebăm: ar fi normal ca România să aibă deficit de cont curent? Probabil da, având în vedere că România ar trebui să fie net importatoare de capital. Țara are mare nevoie de capital străin, care să completeze capitalul intern și să alimenteze investițiile necesare recuperării decalajului de productivitate care ne separă de țările dezvoltate. România a rămas în urma vecinilor est-europeni tocmai din acest motiv: a atras prea puține și relativ târziu investiții străine. Noi nu am reprezentat un bun loc de parcare pentru capitalul global? De ce? Pentru că nu am creat un climat sănătos de afaceri, pentru că am speriat investitorii cu instabilitatea politică, pentru că doar corupția imensă a mai concurat nivelul alpin al impozitelor. O să vă întrebați poate, atunci de ce am avut deficit de cont curent atât de mare, dacă oricum nu am atras investiții străine, care să presupună import de utilaje și echipamente necesare modernizării economiei? Fiindcă și-a băgat statul coada! Fiindcă atât guvernul, prin politica nesăbuită de cheltuieli publice, cât și BNR, prin expansiunea creditului, au sponsorizat comportamente economice ineficiente: tot din import am cumpărat, dar în loc să investim, noi am consumat. Pe credit! Normal, nimeni nu-i nebun să investească într-o țară cu povara fiscală uriașă, poate decât dacă lucrează la negru sau capătă vreun privilegiu din partea statului (vezi industria auto).

Așa cum deficitul de cont curent nu semnalează automat un dezechilibru economic, tot la fel excedentul de cont curent nu este un indiciu că economia funcționează fără probleme. Uitați-vă la China: de decenii ea exportă mai mult decât importă, dar acest lucru s-a suprapus peste un boom investițional și imobiliar colosal, ale cărui consecințe sunt resimțite din ce în ce mai puternic. Japonia are excedent de cont curent de 3-4 decenii, dar a cunoscut fluctuații economice însemnate care s-au soldat cu o letargie economică prelungită.

Și încă ceva, într-o țară în dezvoltare ca România, cu o acută nevoie de capital, trecerea la un excedent de cont curent care ar merge la braț cu creșterea economisirii interne, ar însemna de fapt că sectorul privat ar fi pus în continuare să strângă cureaua în beneficiul statului (care va avea deficit în continuare).

2. Legătura dintre soldul contului curent și economisire nu este de fapt foarte clară. Chiar este excedentul de cont curent semnul unui exces de economisiri, care să determine scăderea ratei naturale a dobânzii? Din definiția keynesiană, care confundă cheltuielile cu investițiile (și absența cheltuielilor cu economisirea), așa par să stea lucrurile. O analiză mai amănunțită arată însă că creșterea economisirii nu este însoțită întotdeauna de diminuarea deficitului decont curent sau de apariția unui surplus. Cu atât mai puțin, trecerea de la deficit la excedent nu poate fi considerată automat ca rezultat al creșterii economisirii. Ca exemplu istoric, priviți ce s-a întâmplat în țările asiatice înainte și după marea criză din 1997. Rata înaltă a economisirii s-a suprapus cu perioada deficitelor de cont curent, din timpul boom-ului, mai degrabă decât cu excedentele care au urmat crizei. Rata economisirii a scăzut în Coreea, Indonezia, Filipine și a rămas stabilă în Malaiezia și Thailanda, contul curent marcând însă excedente importante.

Indonezia Coreea

Au fost marile deficite de cont curent ale României din timpul boom-ului expresia unei rate scăzute a economisirii? Nu. De fapt, începând din 2005 statistica FMI înregistrează faptul că rata economisirii a tot crescut. Da, rata economisirii a crescut simultan cu accentuarea deficitului de cont curent! Motivul este simplu de înțeles, dacă revenim la semnificația soldului contului curent: un deficit arată fie că econmisirea este mică, fie că investițiile sunt prea mari, fie ambele. Soldul contului curent arată decalajul dintre economii și investiții. România a avut deficit mare în anii de boom economic nu fiindcă economisirea a scăzut, ci fiindcă investițiile au crescut într-o bulă speculativă! În literatura internațională este larg conscrată concluzia că marile deficite de cont curent sunt cauzate de intrările de bani, mai exact hot money. Este la fel de bine știut faptul că o anumită politica de curs de schimb încurajează intrarea capitalului speculativ. În anii boom-ului economic, banca centrală a României – ca și băncile centrale din Asia de Sud-Est cu un deceniu înainte – s-a opus aprecierii monedei naționale. În acest sens a intervenit pe piață și a cumpărat, adăugând în rezerva valutară circa 20 mld. euro. Această relativă fixitate a cursului de schimb este mană cerească pentru speculanți și stimulează un influx financiar care nu este de natură să contribuie la dezvoltarea economică, însă determină creșterea importurilor și a deficitului de cont curent (prin stimularea consumului).

Deci iată unde am ajuns: nu scăderea economisirii, ci subvenționarea de facto prin politica valutară a investițiilor nesustenabile este de vină pentru dezechilibrul macroeconomic din anii 2000. Concluzia? Atât timp cât Codul fiscal nu stimulează apariția unui dezechilibru artificial între economisiri și investiții, nu trebuie să ne îngrijoreze soarta contului curent.

Dintr-o perspectivă mai largă, ne putem întreba în egală măsură dacă creșterea ratei economisirii duce inevitabil la scăderea ratei naturale a dobânzii. Această idee, susținută de Lucian Croitoru, a fost împărtășită și de decidenții marilor bănci centrale ale planetei (exemplu, Greenspan), atunci când au multiplicat masa monetară sădind semințele marelui boom din anii 2000. Dar ea este imposibil de demonstrat logic. Aici merită să amintim abordarea Școlii Austriece care consideră că rata dobânzii își are originea în preferința de timp a indivizilor. Este extrem de puțin probabil că preferința socială de timp suferă modificări notabile pe termen scurt sau mediu. Iar pe termen lung se poate susține că preferința de timp a crescut, cu alte cuvinte că oamenii au devenit mai orientați către prezent față de cum erau strămoșii lor. Drept urmare, rata economisirii nu a crescut la scară istorică, ci a scăzut. Iar rata naturală a dobânzii a urmat un parcurs invers.

Oare scăderea fiscalității este de natură să reducă economisirea? Vorba unei zicale, a pune întrebarea înseamnă a și răspunde, atât este de clar răspunsul. Nu. Reducerea fiscalității duce în principiu la creșterea acumulării de capital, deoarece recompensează munca și investiția. Prin excepție, relaxarea fiscală poate fi asociată cu stimularea consumului; de exemplu, dacă aceasta nu este însoțită de raționalizarea cheltuielilor publice, dacă este percepută ca fiind temporară sau dacă este însoțită de alte măsuri menite să descurajeze acumularea și să încurajeze consumul. Chiar dacă povara fiscală scade, nimeni nu se apucă să investească dacă crede că următorul guvern va crește la loc impozitele. De aceea cred că trebuie să ne arătăm cu toții preocupați de tentația populistă a guvernului de a crește mări salariile și pensiile.

Reducerea fiscalității încurajează investițiile și va duce la creșterea deficitului de cont curent – da, Lucian Croitoru are dreptate – dar acest lucru nu prezintă aceeași semnificație ca deficitul de cont curent din anii 2000, deoarece acum vorbim de investiții sănătoase, generate nu de politica banilor ieftini, ci de reducerea poverii fiscale. Bineînțeles, pentru a ne asigura că nu vor avea loc derapaje, BNR ar trebui să lase cursul de schimb complet liber și să urmărească menținerea unei rate real-pozitive a dobânzii.

Unde ne conduc toate aceste observații? La concluzia că relaxarea fiscală – altminteri extrem de utilă României – nu primejduiește economia. Este clar însă că ea încurcă planurile BNR. Dar care sunt aceste planuri? Menținerea cvasi-fixă a cursului de schimb și scăderea ratei dobânzii în tandem cu celelalte bănci centrale. Nu văd de ce aceste planuri, păstrate mai mult la nivel de prezumții implicite, nu ar trebui puse pe masă și discutate transparent.

Lucian Croitoru spune:

“Ratele reduse ale dobânzii în țările dezvoltate (prima restricție) cer reducerea ratei dobânzii de politică monetară în România pentru a evita intrările masive de capitaluri atrase de diferențialul ratelor dobânzilor. Așa cum s-a văzut în perioada 2006-2008, aceste capitaluri alimentează o combinație distructivă: pe de o parte apreciază leul, iar pe de altă parte, alimentează inflația și anticipațiile inflaționiste (nu prin deprecierea leului, cât prin efectul de stimulare a creşterii PIB peste nivelul potenţial).”

Dar de ce „cer reducerea ratei dobânzii”? Evitarea intrarii capitalurilor speculative se poate realiza printr-o politică de curs de schimb liberă, fără garanții de salvare pentru speculanți. De ce aprecierea leului este „distructivă”? Cursul de schimb este un preț, la fel ca oricare altul. Dacă acceptăm economia de piață, atunci ar trebui să trăim cu un curs flexibil – cel puțin atât timp cât păstrăm leul. Pentru că din câte s-au spus din partea BNR, aderarea la euro nu este dezirabilă… Dacă este rezultatul funcționării libere a pieței, aprecierea leului reprezintă un beneficiu pentru societatea românească, deoarece crește puterea de cumpărare a fiecărui salariu și a fiecărei pensii. În orice caz, aprecierea leului/creșterea ratei dobânzii nu reprezintă un cost pe care scăderea impozitelor l-ar impune societății.

sursa: Logica Economică

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: