Jesús Huerta de Soto: Teoria naţionalismului liberal

jesus-huerta-del-soto1Problema[1] [2] naţionalismului şi existenţa naţiunilor produce, cu caracter general, o mare derută printre gânditorii liberali din zilele noastre. Pe de o parte, se recunoaşte că naţionalismul a jucat un rol de prim-plan salutar, favorizând căderea regimurilor comuniste din Europa de Est şi opunându-se în multe ocazii istorice etatismului intervenţionist şi centralizator. Mai mult, importanţi lideri liberali europeni au apărat recent rolul naţiunii ca un element echilibrator insubstituibil contra tendinţelor intervenţioniste şi centralizatoare care, spre exemplu, devin evidente în procesul unificării europene. Finalmente, în multe circumstanţe concrete se observă cum descentralizarea naţionalistă pune în funcţiune un proces spontan de concurenţă pentru a reduce măsurile de reglementare şi intervenţionism care, în mare parte, îşi au originea în organele centrale ale puterii statale.[3]

Totuşi, pe de altă parte, trebuie spus că naţionalismul a avut, în multe ocazii, importante consecinţe contrare libertăţii fiinţelor umane. Astfel, fără a fi necesară întoarcerea la tragedia din timpul triumfului naţional-socialismului în Germania şi Italia în prima jumătate a secolului al XX-lea, este uşor să ne reamintim tragedia războiului dintre ţările fostei Iugoslavii sau, de exemplu, ultrajul libertăţii de a alege a multor cetăţeni pe care, în materie de educaţie, o săvârşeşte actualul guvern al Cataluniei.

De aceea, pare evident că este important să se dezvolte o teorie asupra naţionalismului care să permită a explica aceste probleme şi să facă posibil ca liberalii să ia o poziţie coerentă cu privire la problematica pe care o pun conceptul de naţiune, naţionalismul şi relaţia dintre diferite naţiuni.

Conceptul şi caracteristicile naţiunii

Naţiunea poate fi definită ca un subansamblu al societăţii civile. Este o ordine spontană şi vie de interacţiuni umane, care este constituită printr-o serie determinată de comportamente reglate, de natură lingvistică, culturală, istorică, religioasă şi, mult mai puţin importantă, rasială. Dintre toate normele de comportament care formează esenţa naţională se remarcă, mai ales, limba pe care o utilizează membrii grupului naţional şi care constituie una dintre cele mai importante dovezi ale identităţii naţionale.

Esenţa conceptului de naţiune pe care tocmai l-am descris se mulează perfect pe teoria asupra originii, naturii şi dezvoltării instituţiilor sociale pe care o datorăm Şcolii Austriece de Economie.[4] Într-adevăr, Şcoala Austriacă explică apariţia evolutivă şi spontană a instituţiilor sociale (etice, morale, economice şi lingvistice) ca rezultat al unui proces descentralizat de acţiuni umane, condus de către acei oameni care în fiecare circumstanţă istorică s-au bucurat de o mai mare perspicacitate antreprenorială în descoperirea de comportamente mai adecvate pentru a-şi urmări obiectivele particulare. Aceste comportamente experimentate printr-un proces social de încercare şi eroare, prin intermediul mecanismelor sociale de învăţare şi imitare, se extind de-a lungul corpului social. Aceasta înseamnă că instituţiile sociale se găsesc într-un proces constant de evoluţie şi că, în cazul concret al naţiunii şi al tuturor manifestărilor lingvistice şi culturale care o compun, acestea se află într-o continuă schimbare, combinare şi competiţie cu alte ordini naţionale care, la rândul lor, apar, se dezvoltă şi, eventual, pot ajunge să stagneze sau chiar să dispară fiind înglobate de către alte naţionalităţi şi limbi mai avansate, mai bogate şi mai mari. Pe scurt, naţiunile nu sunt decât realităţi sociale evolutive, unite, în principal, de o limbă comună şi alte caracteristici istorice şi culturale, care apar de o manieră spontană şi selectivă şi care concurează pe o „piaţă” mult mai amplă (de mărime mondială) de naţiuni, fără să se poată ajunge a se şti a priori care va fi destinul istoric al fiecăreia, nici care naţiuni concrete vor predomina sau subzista în viitor.[5]

Este important de recunoscut intimele relaţii care există între instituţiile juridice, economice şi subansamblul societăţii civile pe care îl denumim societate. Într-adevăr, societatea nu este decât un sofisticat proces de interacţiuni umane, care sunt, preponderent, relaţii de schimb pe care oamenii le efectuează utilizând un limbaj de multe ori comun, care constituie substratul de bază al oricărei naţiuni. În plus, interacţiunile umane se efectuează în acord cu nişte norme, reguli sau modele de comportament care constituie nu doar dreptul în sensul său material, ci o întreagă constelaţie de comportamente reglate de tip moral, norme de educaţie, politeţe, obiceiuri vestimentare, credinţe etc., care în ultimă instanţă se constituie şi se înglobează în conceptul de naţiune. Acele grupuri sociale care adoptă nişte modele de comportament mai adecvate atingerii obiectivelor pe care le urmăresc vor dobândi un ascendent asupra celorlalte printr-un proces selectiv şi spontan care se află într-o continuă schimbare şi evoluţie. Fiinţei umane îi lipseşte informaţia necesară pentru a proiecta conştient aceste complexe procese sociale, deoarece ele incorporează un volum enorm de informaţie şi cunoştinţe practice constituite de către cele pe care fiinţele umane ce acţionează în societate le descoperă şi le captează. De aceea, utilizarea coerciţiei sau violenţei fizice pentru a impune anumite comportamente modelate de tip naţional va fi condamnată la eşec, tocmai din aceleaşi raţiuni care fac imposibil, din punct de vedere teoretic, ca prin intermediul directivelor coercitive să poată fi coordonată viaţa în societate. Adică, teorema imposibilităţii socialismului, descoperită de către teoreticienii Şcolii Austriece (Mises şi Hayek), este pe deplin aplicabilă obiectivului de a forţa sau impune prin violenţă un anumit rezultat al procesului social în zona naţionalităţilor.

Explicaţia anterioară, alături de caracterul constant dinamic al realităţii naţionale, împiedică acceptarea principiului conform căruia fiecărei naţiuni ar trebui să-i corespundă un stat politic cu nişte frontiere fixe şi determinate. Într-adevăr, dacă înţelegem naţiunea ca un subansamblu al societăţii civile în continuă evoluţie şi experimentare, este evident că va exista întotdeauna un volum important de fiinţe umane în proces de experimentare naţională, adică mai mult sau mai puţin influenţate de distincte comportamente naţionale, fără să poată cunoaşte dacă, în ultimă instanţă, vor sfârşi fiind absorbiţi de către cultura şi limba unei naţiuni, ale alteia, sau dacă vor sfârşi să constituie una nouă. Ştim că naţiunile se găsesc în competiţie constantă, în schimbare şi evoluţie, ceea ce împiedică, de la conceperea naţionalităţii ca o realitate istorică de caracter dinamic, ca aceasta să se fixeze pe un anumit spaţiu geografic de o manieră rigidă şi definitivă. Orice încercare de a fixa violent în cadrul unor frontiere prestabilite o realitate atât de schimbătoare şi socială cum este cea de naţiune va genera conflicte insolvabile şi războaie, cu un mare cost uman şi social, care, în ultimă instanţă, vor pune în pericol însăşi existenţa realităţii naţionale. Din contră, naţionalităţile înţelese ca subansambluri ale societăţii civile pot avea garanţii de supravieţuire într-un proces competitiv internaţional dezvoltat într-un mediu de libertate ale cărui principii regulatoare esenţiale vor fi analizate în următorul subcapitol.

Principii esenţiale ale naţionalismului liberal

Există trei principii esenţiale care trebuie să regleze relaţia sănătoasă, pacifică şi armonioasă între diferitele naţiuni: principiul autodeterminării, principiul completei libertăţi în comerţul dintre naţiuni şi principiul libertăţii de imigraţie şi emigraţie. Vom analiza, în continuare, fiecare dintre aceste principii.

Principiul autodeterminării arată că fiecare grup naţional trebuie să aibă, în orice moment, posibilitatea de a decide liber în ce stat politic doreşte să se încadreze. Altfel spus, fiecare subansamblu al societăţii civile trebuie să aibă libertatea de a decide cărui grup politic doreşte să aparţină. Astfel, este posibil ca o aceeaşi naţiune să se regăsească, în funcţie de voinţa liber exprimată a membrilor săi, dispersată în diferite state. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în relaţie cu naţiunea anglo-saxonă, poate cea mai avansată, vivace şi fecundă în momentele istorice actuale şi care se regăseşte dispersată în state politice distincte, printre care Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit sunt, fără îndoială, cele mai importante. De asemenea, poate fi menţionat exemplul naţiunii de limbă germană, ale cărei peste o sută de milioane de membri se regăsesc distribuiţi de-a lungul a trei state importante ale Europei, Germania, Austria şi o parte a Elveţiei. Este posibil, de asemenea, ca distincte naţiuni să decidă să compună un singur stat. Astfel, Elveţia incorporează o serie de cantoane care ţin de trei naţiuni distincte, germană, franceză şi italiană. În acelaşi timp, în cazul Spaniei, putem considera existenţa a cel puţin trei grupuri naţionale, castilian, catalan şi basc.[6]

În legătură cu principiul autodeterminării, este important să facem, totuşi, două nuanţări. În primul rând, că decizia de a face parte sau nu dintr-un stat politic nu trebuie să fie obligatoriu o decizie de tip explicit (deşi nici nu trebuie exclus ca în anumite circumstanţe istorice, prin referendum, să se decidă o secesiune, cum s-a întâmplat recent în relaţia cu naţiunile cehă şi slovacă). În multe ocazii, determinarea de a forma un anume stat se manifestă de o manieră consuetudinară, adică prin voinţa implicită istoric menţinută de către majoritatea membrilor unei anume naţiuni de a face parte şi trăi într-un stat specific. A doua observaţie este că principiul autodeterminării nu se referă exclusiv la posibilitatea ca, în acord cu criteriul majorităţii, indivizii care locuiesc într-un anumit spaţiu geografic să trebuiască să decidă dacă doresc să stea sau nu într-un anumit stat în funcţie de afilierea lor naţională, ci că un astfel de principiu trebuie aplicat cu caracter general la toate nivelurile şi pentru toate sub-ansamblurile societăţii civile, legate sau nu într-o reţea de tip naţional. Acest fapt înseamnă că este perfect compatibilă cu principiul autodeterminării existenţa naţiunilor care decid liber să se disperseze în diferite state şi, pe de altă parte, că trebuie acceptat, de asemenea, că, în interiorul unei aceleiaşi naţiuni şi în interiorul aceluiaşi stat, grupurile minoritate să decidă a se separa sau incorpora într-un alt stat în funcţie de interesele lor particulare. De aceea, trebuie evitat ca un anume grup naţional, care a decis să se separe de un stat în care se găsea în minoritate, să utilizeze coerciţia sistematică de care suferea anterior pentru a subjuga alte grupuri naţionale minoritare din interiorul său.

Al doilea principiu esenţial care trebuie să guverneze relaţia dintre diferitele naţiuni este cea a completei libertăţi comerciale dintre ele. Într-adevăr, dacă naţiunile se încăpăţânează în fixarea de frontiere geografice specifice care să le separe ridicând bariere în calea libertăţii comerţului şi măsuri de tip protecţionist, atunci, inevitabil, se va naşte, într-o măsură mai mică sau mai mare, necesitatea de a-şi organiza economiile şi societăţile pe baza principiului autarhiei. Autarhia nu este viabilă din punct de vedere economic deoarece astăzi, cu înaltul grad de dezvoltare a diviziunii internaţionale a muncii, nicio zonă geografică nu dispune de totalitatea resurselor necesare pentru a menţine o economie modernă, motiv pentru care o naţiune protecţionistă se află mereu în situaţia de a forţa expansiunea frontierelor sale cu scopul de a obţine mai multe resurse economice, materiale şi umane. Înţelegem prin aceasta că protecţionismul în plan naţional generează inevitabil logica conflictului şi războiul, care se justifică cu scopul de a împinge frontierele şi de a obţine mai multe pieţe şi resurse productive. Prin urmare, protecţionismul naţional, în ultimă instanţă, distruge şi sacrifică propriile realităţi naţionale într-un război inevitabil al tuturor naţiunilor contra tuturor naţiunilor. Este uşor de înţeles că marile conflicte războinice au avut mereu originea în naţionalismul protecţionist şi că, pe de altă parte, conflictele naţionale pe care le cunoaştem astăzi (Iugoslavia, Orientul Mijlociu etc.) vor dispărea într-un mediu în care va exista o piaţă comună cu o libertate completă a comerţului între toate naţiunile implicate.

În ceea ce priveşte acest principiu, trebuie să ţinem cont de următoarea lege economică. În circumstanţe identice, cu cât o naţiune este afiliată unui stat mai mic, cu atât îi va fi mai dificil să impună protecţionismul centralist generator de conflicte războinice şi cu atât mai mult va fi forţată să accepte libertatea comercială. Se întâmplă aşa deoarece cu cât este mai mic statul în cauză, cu atât mai puternic vor resimţi locuitorii săi imposibilitatea de a accede la pieţe şi resurse din străinătate, dacă nu există o completă libertate a comerţului. Din contră, cu cât este mai mare geografic şi uman organizarea statală, cu atât mai facil s-ar putea organiza economia sa din punct de vedere autarhic fără ca cetăţenii săi să fie capabili de a identifica tot ceea ce pierd în absenţa libertăţii comerţului. Această importantă lege economică este, fără nicio îndoială, un argument prima facie în favoarea descentralizării şi localizării politice a naţiunilor în unităţi administrative cu cât mai mici, cu atât mai bine.[7]

Libertatea comerţului nu este suficientă în absenţa unei paralele şi complete libertăţi de emigrare şi imigrare. Dacă nu există libertatea de a emigra şi imigra, se pot menţine importante disparităţi de venit între anumite grupuri sociale şi celelalte, care îşi au originea în existenţa unui monopol protecţionist pe piaţa muncii (constituit tocmai prin frontierele şi reglementările care împiedică libertatea de emigraţie), care, în ultimă instanţă, poate face loc unor importante tulburări şi violenţe între anumite grupuri sociale. Totuşi, libertatea de emigrare şi imigrare trebuie să fie supusă, la rândul ei, unei serii de reguli şi principii care o împiedică să fie utilizată în scopuri coercitive şi intervenţioniste contrare liberei interacţiuni între naţiuni. Astfel, imigrarea nu trebuie să fie subvenţionată de către „statul bunăstării”. Cei care imigrează trebuie să o facă pe propriul risc. Dacă nu este aşa, transferurile forţate de venit de la anumite grupuri sociale la altele vor atrage ca un magnet o imigraţie artificială care nu doar că va afecta procesele redistributive, dar, pe deasupra, va da naştere unor importante conflicte sociale. Se înţelege perfect marea ameninţare pe care imigraţia o reprezintă pentru „statul bunăstării” şi că acesta este principalul responsabil pentru ridicarea zidurilor în calea imigraţiei în vremurile moderne. Unica soluţie pentru cooperarea paşnică a naţiunilor constă, prin urmare, în desfiinţarea „statului bunăstării” şi stabilirea unei complete libertăţi de imigrare.[8]

În al doilea rând, libertatea de emigrare nu trebuie să implice, în niciun caz, rapida acordare a dreptului de vot emigranţilor, cu scopul de a evita exploatarea politică din partea naţionalităţilor implicate în respectivele fluxuri de emigrare. Cei care emigrează trebuie să fie conştienţi că se mută într-un nou mediu cultural, în care se presupune că îşi vor ameliora condiţiile de trai, dar fără ca aceasta să le dea dreptul de a utiliza mecanismele de coerciţie politică (obţinute prin vot democratic) pentru a interveni şi modifica procesele spontane ale pieţelor naţionale pe care sosesc. Doar după o perioadă lungă de timp, după ce se consideră că şi-au însuşit deplin principiile culturale ale societăţii receptoare, se poate lua în considerare acordarea dreptului de vot.[9]

În al treilea rând, imigranţii şi emigranţii trebuie să poată demonstra că acced la un grup social care îi primeşte cu scopul de a-şi aduce contribuţia lor sub forma capacităţii de muncă, tehnică sau antreprenorială. Mai precis, că se vor baza pe mijloace de trai independente, încât să nu reprezinte o povară şi să poată, ca principiu general, să se întreţină singuri.

În al patrulea şi ultimul rând, şi acesta este principiul cel mai important care trebuie să regleze emigraţia, imigranţii trebuie să respecte cu scrupulozitate, în general, dreptul material (în special, penal) al grupului social care îi primeşte şi, în particular, dreptul de proprietate privată în vigoare în societatea în care sosesc. În acest mod, se vor evita fenomenele de ocupare masivă (ca, de exemplu, cel alfavelelor în Brazilia, care s-au construit întotdeauna pe terenuri aflate în proprietatea altora). De regulă, problemele cele mai vizibile favorizate de imigraţie îşi au originea în aceea că nu există, cu caracter prestabilit, o clară definiţie şi/sau apărare a drepturilor de proprietate implicate, încât cei care sosesc cauzează inevitabil o cantitate importantă de costuri externe celor care deja locuiesc acolo, ceea ce determină apariţia focarelor de xenofobie şi violenţă, cu un mare cost social. Aceste conflicte sunt minimizate şi evitate în totalitatea lor pe măsură ce se avansează în procesul de privatizare a tuturor resurselor existente în grupul social.

Avantajele economice şi sociale ale naţionalismului liberal

Oricând sunt îndeplinite principiile pe care le-am explicat în subcapitolul anterior, ideile de naţiune şi naţionalitate, departe de a fi dăunătoare pentru procesul de interacţiune socială, sunt extrem de benefice din punct de vedere liberal, deoarece îmbogăţesc, consolidează şi aprofundează procesul spontan şi pacific al cooperării sociale. Astfel, de exemplu, să considerăm un mediu în care se dau principiile fundamentale menţionate, mai concret, principiile libertăţii comerţului şi libertăţii de emigraţie, cum este cazul Comunităţii Economice Europene (astăzi, Uniunea Europeană). Este clar că, în acest mediu, niciun stat-naţiune nu poate adopta, prin el însuşi, măsuri intervenţioniste sau de coerciţie instituţională. Astfel, vedem cum în Europa naţionalismul acţionează ca o adevărată supapă de siguranţă contra forţelor socialiste şi intervenţioniste apărate de importante sectoare ale eurocraţiei, cum sunt cele reprezentate de către Jacques Delors şi alţi euro-fanatici. Să amintim că, atunci când un anumit stat sau regiune intenţionează să stabilească o reglementare mai restrictivă sau nişte impozite mai ridicate, investiţiile şi cetăţenii tind să fugă imediat din această zonă şi se transferă spre alte state şi naţiuni cu o reglementare mai puţin intervenţionistă şi mai favorabilă, în virtutea existenţei principiilor libertăţii comerţului şi libertăţii de imigraţie. Aşa ceva s-a întâmplat, de exemplu, recent cu restricţiile fiscale şi de pe piaţa muncii în Dijon, Franţa, ceea ce a făcut ca firmele mai importante din zonă să îşi abandoneze instalaţiile şi să îşi închidă activităţile pentru a se transfera în alte zone mai favorabile ale Comunităţii Economice Europene, în Scoţia sau în alte părţi ale Regatului Unit. Prin urmare, nu este nici capriciu, nici contradicţie faptul că o liberală atât de profundă precum Margaret Thatcher, lider al aşa-numiţilor liberali eurosceptici (printre care mă aflu şi eu), a apărat modelul naţionalismului liberal în interiorul Comunităţii Economice Europene contra socialismului de Bruxelles, dat fiind faptul că competiţia dintre naţiuni într-un mediu de libertate a comerţului tinde să facă astfel încât măsurile şi reglementările mai liberale ale fiecăreia să se extindă şi să se aplice celorlalte, prin însăşi forţa concurenţei între una şi celelalte.[10] Din contră, se înţelege acum perfect că este corectă intuiţia socialiştilor şi intervenţioniştilor care consideră inevitabilă crearea unui puternic stat federal european centralizat la Bruxelles. Într-adevăr, nicio măsură intervenţionistă (în domeniul muncii, social şi fiscal) nu va avea succes dacă nu se impune simultan tuturor statelor şi naţiunilor membre ale Comunităţii Europene, încât socialiştii nu au alt remediu decât să mişte centrul de greutate de la statele-naţiune spre centrul Europei, dând din ce în ce mai multe puteri şi prerogative organismelor de la Bruxelles în detrimentul statelor-naţiuni care compun Comunitatea. În plus, este curioasă miopia multor politicieni socialişti care, precum Felipe González, nu şi-au dat seama că într-un stat federal puternic centralizat importanţa propriilor state şi naţiuni se reduce la minim. L-a auzit cineva vreodată vorbind pe şeful statului Texas? Ar fi, deci, la fel de absurd să ne gândim la rolul unui şef de stat sau rege al Regatului Unit sau al Spaniei, în câteva decenii, dacă forţele centralizatoare favorabile Bruxelles-ului puse în mişcare de spiritul socialismului intervenţionist european sfârşesc prin a deveni preponderente.

Alt exemplu pe care îl putem da în privinţa libertăţii comerţului în care diferite naţiuni concurează între ele este chiar cel al Spaniei. Este evident că se acordă libertatea comerţului şi imigraţiei între diferitele regiuni şi naţionalităţi ale Spaniei, ceea ce a făcut ca în multe domenii concurenţa dintre zone să producă o clară dereglementare, care, dacă nu a avansat şi mai mult, s-a datorat marii ponderi pe care a avut-o până acum în toate regiunile ţării partidul socialist, puternic intervenţionist şi centralizator. Astfel, recent, Administraţia bască a eliminat impozitul pe succesiuni, cel căruia i se supun restul cetăţenilor Spaniei (cu excepţia Navarrei) şi a permis, de asemenea, o echilibrare a bugetului, în flagrantă contradicţie cu voracitatea manifestată de către centralismul socialist de la Madrid. Este important să semnalăm, de asemenea, cazul Navarrrei, care din raţiuni istorice posedă o administraţie locală unică şi îşi colectează singură impozitele şi care, deşi până acum şi-a utilizat prerogativele istorice cu mare timiditate, este, în ultimă instanţă, modelul ”administraţiei unice” care ar trebui să se extindă cât mai mult în restul regiunilor şi naţionalităţilor Spaniei.

Rolul statului în cadrul naţionalismului liberal

Modelul de competiţie între naţiuni într-un cadru supus celor trei principii menţionate (autodeterminare, libertatea comerţului şi de imigrare) trebuie adâncit, atât în sus, cât şi în jos pe scara diferitelor niveluri de organizare statală. Astfel se întâmplă, în sus, în relaţie cu statele-naţiune care constituie Comunitatea Economică Europeană în cadrul modelului de concurenţă liberală apărat, aşa cum am văzut, de către Margaret Thatcher. Această concurenţă între naţiuni va conduce, inevitabil, la liberalizarea crescândă şi instituirea de limite centralismului dirijist de la Bruxelles. Însă aplicarea modelului trebuie apărat, în plus, în jos, adică în relaţie cu regiunile şi naţiunile care formează diferitele state ale Europei. Acesta ar fi, de exemplu, cazul Spaniei şi al procesului de descentralizare care, în ţara noastră, trebuie să culmineze cu administrarea unicăpentru toate regiunile şi naţiunile care optează pentru aşa ceva (urmând în conţinut modelul Comunităţii autonome a Navarrei, care este, fără îndoială, cel mai descentralizat dintre cele existente).

Care va fi, aşadar, rolul statului în sistemul liberal al naţionalităţilor în concurenţă pe care îl apărăm ? Dacă statul ar trebui să aibă vreun rol, acesta ar trebui să fie, cu siguranţă, cel care presupune întruchiparea juridică a celor trei principii fundamentale ce fac posibilă cooperarea voluntară şi paşnică între diferitele naţiuni. Astfel, în cazul Spaniei, Coroana şi Statul îşi vor avea raţiunea viitoare de a fi dacă garantează şi asigură principiile esenţiale ale liberalismului, adică a libertăţii complete a comerţului, a întreprinderii şi a emigraţiei, în interiorul unei zone şi de la o zonă la alta. Acelaşi lucru se poate spune, într-un cadru mai general, cu privire la unica raţiune de a fi a Uniunii Europene , în deplin acord cu spiritul originar de fondare a acesteia, inclus în Tratatul de la Roma. Pe deasupra, trebuie apărat principiul conform căruia nicio organizaţie statală nu trebuie să aibă atribuţii şi competenţe mai mici sau inferioare pe scara politică, încât, în acord cu principiul pe care îl apărăm, pe măsură ce ne ridicăm pe respectiva scară, conţinutul politic concret al organizaţiilor statale ar trebui să se diminueze, acestea urmând să aibă competenţe din ce în ce mai jurisdicţionale (tribunal al drepturilor umane, dedicat în special apărării şi garantării principiilor libertăţii de întreprindere şi de schimb). Acestor competenţe de tip jurisdicţional trebuie să le adăugăm, ca supapă de siguranţă, nişte competenţe cu privire la stabilirea de limite maxime de reglementare şi de impunere fiscală care să poată fi efectuate de organismele inferioare. Pe scurt, este vorba de a evita ca regiunile şi naţionalităţile descentralizate să poată subjuga, cum s-a întâmplat în Catalunia, proprii cetăţeni de o manieră nesancţionată, în ciuda existenţei formale a libertăţii comerţului şi imigraţiei între zone. De aceea, proceselor spontane de competiţie dintre naţiuni ar trebui în mod normal să le adăugăm nişte limite maxime de reglementare şi impunere fiscală, fixate de către statele şi organizaţiile politice superioare, astfel încât acestea să permită doar concurenţa în jos în privinţa impozitelor şi reglementării, în care entităţile descentralizate să nu depăşească niciodată, în niciun caz, nivelurile maxime ale sarcinii fiscale şi ale reglementării stabilite de fiecare stat.[11] De aceea, trebuie abandonat procesul de armonizare stabilit de Comunitatea Economică Europeană, prin care, în majoritatea cazurilor, măsurile intervenţioniste ale fiecărei ţări sunt impuse tuturor celorlalte, substituindu-l printr-un proces de concurenţă al dereglementării între diferitele naţiuni, în care Comunitatea Economică Europeană să aibă doar un rol de tip jurisdicţional (protecţia drepturilor personale şi supravegherea libertăţii comerţului şi imigraţiei) şi, în orice caz, stabilirea de limite maxime în ceea ce priveşte capacitatea de intervenţie şi reglementare economică, socială şi fiscală a fiecărui stat.

Naţionalismul liberal contra naţionalismului socialist

Este uşor de înţeles, prin urmare, că originea relelor actuale asociate naţionalismului, dincolo de a-şi avea cauza în ideea de naţionalitate, îşi are originea în aceea că nu sunt îndeplinite cele trei principii fundamentale deja analizate ale naţionalismului liberal. Altfel spus, naţionalismul încetează să mai fie o forţă pozitivă pentru procesul paşnic de cooperare socială şi se converteşte, cum s-a întâmplat într-o măsură mai mică sau mai mare cu actualul guvern al Cataluniei, într-o pepinieră de conflicte şi suferinţe tocmai când încetează să mai fie liberal şi devine un naţionalism intervenţionist sau dirijist. Adică eroarea se regăseşte în socialism, în intervenţionism şi în exercitarea sistematică a coerciţiei, dar nu în naţionalismul per se. Deşi trebuie recunoscut că, în multe ocazii, intervenţioniştii şi socialiştii recurg, prostituând-o, la ideea de naţiune pentru a alimenta şi justifica propriile măsuri de coerciţie. Faptul că originea problemelor şi conflictelor se găseşte în socialism şi în intervenţionism, nu în naţionalism, poate fi înţeles pe deplin analizând orice caz de conflict naţional. Astfel, războiul iugoslav s-ar fi terminat imediat dacă s-ar fi statuat o libertate completă a imigraţiei şi o piaţă comună pentru bunuri şi servicii în care să se respecte drepturile de proprietate. De asemenea, conflictul generat de către guvernul Cataluniei în domeniul educaţiei îşi are originea în faptul că aceasta este publică, este finanţată prin impozitare şi se decide politic în ce limbă se va face predarea, obligând de o manieră sistematică ample pături ale populaţiei. Într-un mediu de libertate a învăţământului (cu un voucher educaţional sau un sistem asemănător care să garanteze libertatea de opţiune a cetăţenilor), întregul conflict pe care l-a creat Generalitat de Catalunia în domeniul lingvistic ar dispărea complet.[12]

Este posibil ca naţional-socialiştii să se convertească la naţionalismul liberal?

Analiza naţionalismului liberal efectuată până acum posedă, pe deasupra, virtutea de a permite furnizarea de argumente foarte puternice acelor apărători ai idealului naţionalist care, până în prezent, şi intepretând greşit exigenţele acestuia, l-au conceput, mai mult sau mai puţin, de o manieră intervenţionistă sau socialistă.

Astfel, unui naţionalist, adevărat susţinător al ideii de naţiune, i se poate argumenta că există doar două modele de cooperare între diferitele naţiuni: fie cel bazat pe principiile libertăţii comerţului, imigraţiei şi autodeterminării deja văzute, fie cel bazat pe protecţionism, intervenţie şi coerciţia sistematică de origine statală. În plus, este uşor de explicat oricărui naţionalist că modelul de protecţie coercitivă şi intervenţie faţă de alte naţiuni este destinat inevitabil eşecului. Autarhia astfel creată generează o dinamică de război şi distrugere care, în ultimă instanţă, va slăbi enorm acea naţiune care se doreşte a fi apărată. Prin urmare, modelul protecţionist al relaţiilor dintre ţări nu prezintă niciun fel de viabilitate. Unica alternativă viabilă care, cu caracter general, începe a fi recunoscută chiar între naţionalişti, este ca naţiunile să concureze pe un plan de egalitate bazat pe principiile de libertate a comerţului şi imigraţiei.

Desigur, presupunând că se acceptă şi se aplică libertatea comerţului şi imigraţiei între naţiuni, se poate face un pas înainte în argumentarea teoretică cu naţionalistul şi i se poate explica faptul că dacă optează să fie, în sfera propriei naţiuni, un naţionalist intervenţionist şi regulator (adică mai mult sau mai puţin, socialist), măsurile sale dirijiste vor fi sortite eşecului dacă dintr-un anumit motiv nu se reuşeşte aplicarea lor simultană în toate naţiunile concurente într-o zonă geografică mare. Adică este absurd să se stabilească măsuri de reglementare şi intervenţie într-un singur stat-naţiune (de exemplu, Comunitatea Economică Europeană) dacă nu se reuşeşte ca, printr-o directivă sau normă emanată de la Bruxelles, să se impună aceeaşi intervenţie restului statelor-naţiune şi regiunilor Comunităţii. Prin urmare, singurul lucru pe care îl va reuşi acel naţionalist cu veleităţi intervenţioniste şi socialiste, în ultimă instanţă, dacă îşi urmăreşte cu efort şi eficacitate obiectivele sale de intervenţie, va fi să mute centrul de greutate al deciziilor politice şi economice de la naţiunea despre care spune că o apără la centrul politic al statului sau organizaţiei politice mai ample de care aparţine (Madrid sau Bruxelles). Adică realizăm, din nou, cât de corectă este intuiţia socialistă a lui Jacques Delors, Felipe González şi alţi euro-fanatici care, în ultimă instanţă, pretind o întărire continuă a puterilor Bruxelles-ului. Însă, ceea ce pare paradoxal şi contradictoriu este că mulţi lideri naţionalişti au apărat, de asemenea, în dauna propriilor naţiuni, supradimensionarea centrelor statale de putere, când au urmărit politici intervenţioniste.

Din această perspectivă nu ar fi o îndrăzneală a afirma că mare parte din responsabilitatea centralismului madrilen în Spania îşi are originea chiar în naţionalismul catalan care, istoric, atunci când a încercat să-şi urmărească şi să-şi atingă privilegiile (de tip protecţionist etc.), nu a avut îndoieli în a merge la Madrid pentru a „pactiza” şi a obţine legi din domeniul statal care obligau toate regiunile, sporind, în ultimă instanţă, puterea capitalei în dauna propriei naţiuni despre care spuneau că o apără.[13] Prin urmare, nu există, din punct de vedere istoric, mai mari responsabili de centralismul madrilen decât chiar miopii naţionalişti catalani.[14] Acest paradoxal rezultat istoric pare că se repetă în relaţie cu domeniul mai amplu din Comunitatea Economică Europeană, la care naiv recurg liderii diferitelor regiuni şi naţionalităţi gândind că astfel se va diminua puterea statelor-naţiune, fără să îşi dea seama că, de fapt, consolidarea federală a Comunităţii dă naştere supradimensionării unei puteri centraliste, cea a Bruxelles-ului, care eventual poate să ajungă mult mai rea. Astfel, devin stranii „tovarăşi de călătorie” naţionaliştii naivi care apără sporirea puterilor Bruxelles-ului în dauna statelor-naţiune şi naivii entuziaşti pro-europeni (precum Felipe González şi alţii) a căror intuiţie socialistă îi conduce la consolidarea puterii Bruxelles-ului, fără ca vreunul dintre ei să realizeze că acest lucru se face pe seama unei continue slăbiri a ideii naţionale spaniole şi a simbolurilor sale naţionale, cum ar fi monarhia, precum şi pe seama unei progresive slăbiri a ideii naţionale la nivel regional (ale cărei decizii contează mai puţin în comparaţia cu cele pe care le ia Comunitatea).

În acest domeniu, la fel ca în altele, vedem cum se întâlnesc eronatele şi naivele interese ale naţionaliştilor şi socialiştilor, toate în dauna adevăratului spirit liberal care trebuie să ajusteze relaţiile pacifice, armonioase şi fecunde între diferitele naţiuni.

În orice caz, nu trebuie să renunţăm la utilizarea argumentaţiei raţionale faţă de naţionaliştii de tip intervenţionist, deoarece cei în care predomină idealul naţionalist asupra ideologiei intervenţioniste sau coercitive, pot sfârşi prin a înţelege că adversarul cel mai important al ideii de naţiune pe care o apără sunt politicile intervenţioniste în toate sferele (economic, cultural, lingvistic etc.) care până acum le-au preconizat.

Poate că una dintre explicaţiile cele mai plauzibile pentru naţionalismul intervenţionist se regăseşte în complexul de inferioritate şi în lipsa siguranţei de sine pe care le au multe naţiuni. Şi, de aceea, tocmai naţiunile aflate în recul şi, prin urmare, mai nesigure, sunt cele care reacţionează mai violent contra propriilor slăbiciuni. În principiu, am putea spune că, cu cât o naţiune se află într-o stare mai mare de recul (fiind absorbită de altele mai bogate şi mai dinamice), cu atât mai violente vor fi ultimele horcăituri ale agoniei sale (cum o arată cazul naţiunii basce şi, într-o mai mică măsură, manifestările intervenţioniste în domeniul lingvistic al naţiunii catalane). O naţiune sigură de sine, care crede în viitorul său şi care nu se teme de competiţia cu celelalte naţiuni, într-un plan al egalităţii, va fi o naţiune în care va predomina mai facil spiritul cooperării liberale pe care l-am descris în acest articol.[15]

Concluzie: pentru un naţionalism liberal

Concluzia analizei asupra naţionalismului liberal pe care am efectuat-o în acest capitol a permis a clarifica până la ce punct este coerentă şi potrivită politica euroscepticilor iniţiată de către Margaret Thatcher în relaţie cu Comunitatea Economică Europeană, faţă de naivul euro-entuziasm al politicienilor europeni de tendinţă socialistă (Felipe González, Jacques Delors etc.). Să apărăm, aşadar, naţiunile într-un mediu al libertăţii comerciale, al pieţei şi imigraţiei, deoarece el este cea mai bună asigurare de viaţă contra dirijismului, coerciţiei şi intervenţionismului. În acelaşi timp, să-i facem pe miopii naţionalişti ai fiecărui stat să vadă că tot ceea ce nu înseamnă dezvoltare a ideii naţionale într-un mediu de completă libertate se traduce, în ultimă instanţă, în însăşi prejudicierea ideii de naţiune pe care spun că o apără. Lipsa lor de siguranţă de sine şi de încredere în valoarea principiilor culturale şi lingvistice ale naţionalităţii lor îi conduce la a impune prin forţă protecţionismul lingvistic, cultural şi economic care, finalmente, slăbeşte propria naţiune şi o face să pună în pericol procesul de concurenţă liberală cu alte naţiuni. Naţiunea se poate dezvolta şi consolida doar într-un mediu de libertate, iar cu cât naţionaliştii îşi vor da mai repede seama de aceste principii esenţiale, cu atât mai rapid vor abandona tragicele politici care s-au adoptat până acum, în dauna propriilor lor naţiuni şi a altor naţiuni cu care sunt obligate să convieţuiască. Naţionalismul liberal nu este doar singura concepţie a naţionalismului compatibilă cu dezvoltarea naţiunilor, dar constituie, pe deasupra, pentru viitor, unicul principiu de cooperare armonioasă, paşnică şi fecundă între toate grupurile sociale.

 


Note:

[*] Mulţumim Editurii UAIC şi lui Gabriel Claudiu Mursa pentru permisiunea publicării prezentului text. Acest eseu poate fi găsit în variantă tipărită în două lucrări ale autorului Jesús Huerta de Soto, publicate în limba română: Teoria eficienţei dinamice şi Eseuri de economie politică.

[1] Publicat în Il Politico, Pavia: University of Pavia, An LX, nr. 4 (175), octombrie-decembrie 1995, pp. 583–598.

[2] Am folosit termenul liberal în sensul tradiţiei spaniole.

[3] Astfel, se poate semnala cum Administraţia publică bască , urmând exemplul legislativ al Navarrei, a redus de facto impozitul pe succesiuni pentru basci, ceea ce presupune o foarte importantă îmbunătăţire prin comparaţie cu restul cetăţenilor Spaniei.

[4] Asupra teoriei austriece a instituţiilor sociale şi a conceptului de societate, înţeleasă ca un proces spontan, se poate consulta Carl Menger, Investigations into the Method of the Social Sciences with Special Reference to Economics, New York, New York University Press, 1985, p. 158.

[5] Asupra considerării naţiunilor ca ordini spontane sau subansambluri ale societăţii civile care concurează în procesul social cu alte ordini naţionale se poate consulta cartea lui Ludwig von Mises, Nation, State and Economy: Contributions to the Politics and History of our Time, New York University Press, New York şi London, 1983. Această carte este traducerea în engleză a cărţii iniţiale publicate de către Ludwig von Mises imediat după Primul Război Mondial, cu titlul Nation,Staat und Wirtschaft: Beiträge zur Politik und Geschichte der Zeit, Manzsche Verlagsund Universitäts-Buchhandlung, Viena şi Leipzig 1919. Este foarte semnificativ că această importantă carte a fost publicată, de asemenea, şi în italiană cu titlul Stato, Nazione ed Economia, Bollati Boringhieri, Torino, 1994. Ideile sugestive ale lui Mises asupra naţionalismului au fost ulterior dezvoltate în remarcabila sa carte Omnipotent Government: The Rise of the Total State and Total War, Arlington House, New York 1969 (prima ediţie datează din 1944 şi a fost publicată de către Yale University Press; există o traducere în spaniolă a lui Pedro Elgóibar publicată sub titlul Omnipotencia Gubernamental de către Editorial Hermes, Mexic, 1946). Mises a fost martorul avizat al gravelor evenimente care au condus la cele două războaie mondiale şi pe care, cu obişnuita sa perspicacitate, le explică şi comentează cu mare profunzime în cele două cărţi menţionate.

[6] Poate că ar fi mai exact diagnosticul lui Fernando Pessoa care consideră că în Iberia există trei naţiuni distincte, Castilia, Catalunia şi naţiunea galiciano-portugheză, încadrate în state diferite: Spania şi Portugalia. Pessoa nu se referă la naţiunea bască, poate pentru că o consideră o naţiune în recul, aproape total dispărută şi înglobată în altele. A se vedea articolele sale “Para o ensaio ‘Iberia’” şi “Principios do Nacionalismo Liberal”, incluse în Fernando Pessoa, Obra Poética e em Prosa, vol. III, Lello & Irmâo Editores, Porto 1986, pag. 979-1009 şi 1125-1136.

[7] În acest sens, a se vedea interesantul articol al lui Hans-Hermann Hoppe „Against Centralization”, publicat în The Salisbury Review, iunie 1993, pag. 26-28. A se consulta, de asemenea, Murray N. Rothbard, ‘Nations by Consent: Decomposing the Nation State’, Journal of Libertarian Studies, vol. II, nr. 1, 1994, pp. 1–10.

[8] Asupra beneficelor consecinţe ale creşterii populaţiei şi imigraţiei trebuie consultate lucrările lui Julian L. Simon, mai precis, Population Matters: People, Resources, Environment and Immigration, Transaction Publishers, London, 1990 şi The Economic Consequences of Immigration, Oxford: Basil Blackwell, 1989.

[9] În această situaţie se găseşte majoritatea populaţiei din Catalunia şi, mai ales, din Ţara Bascilor, a cărei naţionalitate este, în principal, castiliană şi ale cărei drepturi politice nimeni nu le poate discuta, deoarece locuieşte de ani şi chiar generaţii în respectivele zone geografice.

[10] Acest fenomen este cel care se doreşte a fi evitat de către liderii socialişti europeni, mai concret de Felipe Gonzalez, când critică dispreţuitor „Europa comercianţilor” care a fost proiectată prin Tratatul de la Roma, şi doresc crearea unui „spaţiu social” şi intervenţionist european.

[11] Este sarcina statelor de a încadra în cadrul exclusiv jurisdicţional apărarea drepturilor personale şi libertatea comerţului, interzicând, de exemplu, limitările din orarele activităţilor comerciale şi alte măsuri de intervenţie coercitivă care au fost luate recent în Catalunia şi în alte regiuni spaniole şi care, prin natura lor, se găsesc mai bine protejate decât beneficele efecte ale concurenţei inter-regionale.

[12] În cuvintele lui Mises : „The way to eternal peace does not lead through strengthening state and central power, as socialism strives for. The greater the scope the state claims in the life of the individual and the more important politics becomes for him, the more areas of friction are thereby created in territories with mixed population. Limiting State power to a minimum, as liberalism sought, would considerably soften the antagonisms between different nations that live side by side in the same territory. The only true national autonomy is the freedom of the individual against the state and society. The ‘statification’ of life and of the economy leads with necessity to the struggle of nations.” A se vedeaNation, State and Economy, p. 96.

[13] Acest fapt este ceea ce s-a întâmplat istoric când a fost impus protecţionismul catalan Castiliei liber-schimbiste sau în cazul promulgării Legii de suspendare a plăţilor, făcută pe măsura exigenţelor Cataluniei după falimentul Băncii din Barcelona, sau, mai recent, sprijinul politic al regimului dirijist şi corupt care ocupă acum puterea în Madrid în dauna restului Spaniei, graţie ajutorului naţionalismului catalan.

[14] După cum bine a demonstrat Ludwig von Mises, „within a system of interventionism the absence of inter-State trade barriers shifts the political centre of gravity to the federal government”. A se vedea Omnipotent Government, pag. 268 şi altele, în care se explică detaliat motivele pentru care teoria economică face ca, într-un mediu al libertăţii comerţului, măsurile de intervenţie şi socializare să fie mereu dăunătoare naţiunilor care constituie statul şi în favoarea centrului politic.

[15] „A nation that believes in itself and its future, a nation that means to stress the sure feeling that its members are bound to one another not merely by accident of birth but also by the common possession of a culture that is valuable above all to each of them, would necessarily be able to remain unperturbed when it saw individual persons shift to other nations. A people conscious of its own worth would refrain from forcibly retaining those who wanted to move away and from forcibly incorporating into the national community those who were not joining it of their own free will. To let the attractive force of its own culture prove itself in free competition with other peoples – that alone is worthy of a proud nation, that alone would be true national and cultural policy. The means of power and of political rule were in no way necessary for that.” Ludwig von Mises, Nation, State and Economy, p. 76. Rareori s-au scris cuvinte mai preţioase, mai curajoase şi mai exacte decât acestea ale lui Ludwig von Mises în legătură cu conceptul şi idealul naţionalismului liberal.

© Institutul Ludwig von Mises – România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises – România.

sursa: Institutul Ludwig von Mises – România

Anunțuri

Etichete:, , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: