În răspăr (XLVII): Despre medalii olimpice și marginalii școlii

Cineva, într-un frumos discurs, spunea că școala românească se află între două extreme: cea a sutelor de olimpici români care se întorc an de an cu medalii de la olimpiadele internaționale de științe și cea a sutelor de mii de tineri care nu urmează școala sau o abandonează undeva pe parcursul ei  sau care nu reușesc sa obțină o diplomă de bacalaureat.

Mi-am permis, atunci, să vin cu o replică la acel frumos discurs, spunând că școala românească nu este precum un ban, ale cărui două fețe sunt cele două realități: olimpicii și cei care resping sau sunt respinși de catre realitățile sistemului de învățământ. Adevărul școlii românești nu se află undeva la mijloc între aceste două fețe, pentru simplul fapt ca olimpicii noștri nu sunt o realitate a învățământului preuniversitar românesc, ci o amăgire, o Fata Morgana bună doar de a fi luată când drept scuză („da, avem lipsuri, dar uite că avem și realizări”) sau pretext („românii sunt inteligenți, ce dovadă mai vreți”) pentru tot felul de enunțuri care maschează realitatea. Iar realitatea școlii este mai degrabă înspre polul celor care nu reușesc să atingă standardele școlare, înspre cei cărora școala nu le place pentru că nu are de ce să le placă, înspre contingentul îngrozitor de mare, comparat cu alte state europene, al analfabeților și mai ales al analfabeților funcționali.

Avem nevie de o reformă în învățământ, dar în ce să constea reforma? Căci avem nevoie de mai mult decât salarii mari în învățământul preuniversitar, avem nevoie mai mult decât școli noi, bine dotate, avem nevoie de mai mult decât doar de un curriculum updatat.

Avem nevoie să regândim școala și rolul ei, să regândim imaginea a ceea ce vrem să obținem prin școală. Într-un film vechi și drag mie, cu și despre profesori, cineva spunea că școala (era una engleză…) ar trebui să formeze oameni. Oameni buni pentru societatea în care trăiesc și destul de buni pentru oricare altă societate.

Ce ziceți?