O enigmă și un miracol: Învățământul românesc

Cu ocazia unei documentări pentru un articol ce va apărea în curând (keep in touch!) am aruncat o privire pe statisticile EUROSTAT. Vă ofer mai jos o selecție: procentul alocat din PIB educației naționale în România, comparat cu procentele alocate în varii state ale lumii.

(Data extracted on 15 Jan 2016 15:30 UTC (GMT) from UIS.Stat)

Sper că sesizați ironia situației în care mă aflu: ”Mândru sunt că sunt român!” Dar, privind la tabelul de mai sus, mândria mea iese serios șifonată.

Ce concluzie s-ar putea trage? Că este o minune și un miracol că învățământul românesc mai rezistă. Că încă unii dintre noi ne mai facem iluzii că s-ar putea și mai bine.

Estimp, cum ar spune Șeherezada, Ministerul care tutelează educația națională a dat publicității stategia sa sectorială. O puteți consulat aici MENCS_Plan_strategic și aici MENCS_Harta_Strategiei .

Am două observații de fond, pe lângă nenumărate observații punctuale:

1. Toți specialiștii în domeniu (sau marea lor majoritate) admit că sectorul cel mai vulnerabil, călcâiul lui Ahile al educației românești, este învățământul preuniversitar. Este limpede că, având în vedere că aproape jumătate dintre tinerii care împlinesc 18 ani nu au cum (din diferite cauze: abandon școlar, frecventarea doar a învățământului obligatoriu, lipsa alternativelor educaționale, slaba pregătire școlară, etc) absolvi 12 clase cu diplomă de Bacalaureat, iar cei care absolvă au serioase lacune în pregătire, școala românească nu oferă societății ceea ce ne-am putea aștepta din partea școlii: cetățeni educați, pregătiți pentru o inserție socio-profesională adecvată propriilor aspirații dar și necesităților actuale și de perspectivă ale României. În ciuda acestei recunoașteri, problematica învățământului preuniversitar și a tarelor acestuia este tratată mai degrabă marginal: se vorbește într-un loc despre învățământul dual. dar prea puțin spre deloc despre celelalte probleme, unele extrem de acute. Se vede limpede că formația titularului portofoliului Educației Naționale a generat, poate fără de voia acestuia, o pondere mai mare a aspectelor învățământului universitar și a cercetării științifice. Nu le neg importanța, dar ar trebui mai întâi să ne asigurăm că avem un învățământ de masă adecvat. Educația trebuie să fie Națională, adică a tuturor, nu doar a unor elite.
2. Cea mai mare parte a direcțiilor strategice conținite în program este lipsită de o finanțare corespunzătoare. Simplu de explicat de ce: s-a repetat povestea mai întâi tăiem (facem Bugetul pe 2016) și doar după aceea măsurăm (stabilim liniile directoare ale guvernării, stabilim strategia și politicile publice precum și costurile necesare implementării respectivelor politici). S-a lucrat, la presiunea Guvernului, pe repede-înainte la dezbaterea și votarea bugetului, în Decembrie 2016. Cu efectul că, fie ele și perfect gândite (ceea ce, spuneam mai sus, nu este cazul), obiectivele strategice stabilite de către MENCS, cele mai multe dintre ele, nu sunt realizabile la termenele propuse.

Spuneam la începutul articolului că este o minune și un miracol că educația națională mai rezistă. O minune și un miracol și mai mare ar fi ca obiectivele strategice pe care domnul Ministru Adrian Curaj și le-a propus, să fie atinse. Dar eu, personal, am încetat demult să mai cred în minuni.

PS Vă mai aduceți aminte de Liban, țara aceea minunată dar aflată într-o gravă criză politico-economico-militară, care (bonus!) găzduiește și sute de mii de refugiați? Ei bine, Libanul acordă educației cetățenilor săi 13,1% din PIB, adică de trei ori mai mult decât România. QED