Ceea ce era de așteptat să se întâmple, s-a întâmplat: după patru decenii în care gimnastele sportive ale României au cules lauri în cadrul întrecerilor olimpice, după ce ne-au oferit justificate motive de mândrie în momentul în care drapelul național era arborat pe cea mai înaltă poziție, după ce Nadia Comăneci a făcut istorie învingând nu doar pe Turisceva dar și tabela electronică, ei bine după 48 de ani glorioși, echipa de gimnastică sportivă nu se califică la Olimpiadă.
Nimeni nu va ieși în stradă. Nimeni nu își va da demisia de onoare. Nimeni nu va remarca faptul că două echipe naționale care s-au calificat, Franța și Anglia, au antrenori români în timp ce, în disperare de cauză, noi am făcut apel în ultimul moment (cel de prea-târziul-gândirii-românului…) la același cuplu, Belu-Bitang, care de data aceasta nu a mai putut salva corabia peste tot găurită a unui sport în plină degringoladă. Cum nu a putut salva nimic nici readucerea la lot a unei sportive de 28 de ani, al cărui sacrificiu personal nu a înduioșat zeii gimnasticii mondiale.
Vorba lui Octavian Belu, gimnasticii românești nu îi lipsesc decât două elemente, pentru a fi din nou în top: sportivi și antrenori pe măsura progresului realizat de școlile de gimnastică din celelalte state ale lumii.
Nu vom avea nici sportivi nici antrenori care să ducă gimnastica românească acolo unde a fost, atâta vreme cât vom mai trăi în paradigma lui „se poate și așa”, atât timp cât nu vor fi alocate suficiente fonduri, atât timp cât o lege a sponsorizării depășită de evoluția societății nu va fi înlocuită de o Lege a Mecenatului care să permită fondurilor private să se îndrepte spre activitatea sportivă în mai mare decât în prezent.
Anul acesta prezența românească la Olimpiadă va fi cea mai scăzută din ultimele decenii, cu rezultate pe măsura participării. Dar la această rușine națională nu va plânge nimeni. Tot astfel cum la moartea clinică a gimnasticii românești nimeni dintre factorii responsabili nu a găsit de cuviiință să verse o lacrimă.
Comentarii recente