Să râdem cu Opoziția. PNL și contestațiile la CCR

Una dintre puținele arme la îndemâna unei opoziții debilitate de scorul mic obținut la alegerile parlamentare, este contestarea legilor la Curtea Constituțională. CCR 2017 nu este CCR 2012, și pot să manifest o încredere moderată că membrii CCR din acest moment pot lua decizii încercând să uite precedenta lor activitate politică (dacă au avut vreuna).

La CCR nu contează, teoretic vorbind, dacă apelantul are în spate 45% din voturile exprimate la alegerile parlamentare sau doar 5%, dacă reușește să strângă numărul suficient de semnături ale parlamentarilor, astfel ca solicitarea să fie admisibilă.

Problema mea (nu una nouă) este că marea majoritate a contestațiilor Partidului Național Liberal, adresate CCR, au fost respinse. Cui prodest? La ce folosește o contestație, dacă ea are puține spre zero șanse de reușită? Transformăm controlul de constituționalitate într-o luptă de uzură, sperând că, cine știe, vreuna dintre contestațiile noastre va fi încununată de reușită, iar între timp întârziem aplicarea legilor votate de majoritatea parlamentară?

PNL nu se poate salva din Purgatoriul în care rezultatul alegerilor din decembrie 2017 l-a aruncat decât printr-o opoziție încrâncenată dar constructivă (am văzut unde a dus diabolizarea PSD și a liderului său, în campaniile electorale din 2016) și prin reconstrucția partidului. Atacul la CCR este, după mine, ultima resursă a Opoziției, însă ar trebui recurs la această resursă doar în condițiile în care există șanse de reușită. Altfel cădem în ridicol, dacă nu cumva chiar în disprețul nu doar al partenerilor jocului politic (vrem nu vrem, oponenții politici sunt și parteneri totodată) dar și al opiniei publice.

Avem sau nu avem juriști (parlamentari sau nu) care să spună conducerii PNL când avem și când nu avem șanse reale de a vedea contestația noastră aprobată de către plenul CCR? Sunt dispuși aceștia să spună împăratului că este gol, și că apelul obstinat la contestații adresate CCR, când este și când nu este cazul, este o prostie care ne cufundă în ridicol?

Avem cunoscători ai labirintului legilor și statutelor care să ne spună că apelul la CCR poate duce la efecte perverse, mai proaste chiar decât efectele punerii în aplicare a legilor contestate?

Pun aceste întrebări retorice pentru că azi s-a încheiat un episod care ilustrează perfect necesitatea aflării unor răspunsuri la întrebările mele. CCR a respins contestația Partidului Național Liberal privitoare la abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe de urgență în timpul vacanței parlamentare din ianuarie ac.

Să precizez mai întâi că la începutul fiecărei vacanțe parlamentare de până acum au fost emise astfel de legi de abilitare, și că ele de regulă nu au fost contestate la CCR fiind de la sine înțeles că, pe timpul vacanțelor parlamentare, trebuie să existe posibilitatea ca Guvernul să poată legifera, în lipsa motivată a parlamentarilor, cel puțin pe anumite domenii care țin de funcționarea imediată statului și a instituțiilor sale.  Din acest punct de vedere contestația PNL mi s-a părut puțin deplasată, singura motivație pe care am găsit-o fiind încercarea de șicanare a guvernanților, de împiedecare a acestora să își aplice programul de guvernare în interiorul termenelor calendaristice asumate.

Dar contestația la CCR, în loc să deranjeze Puterea, a împins-o să apeleze la un truc simplu dar spectaculos de eficient: printr-o convocare formală a unei sesiuni extraordinare, Dragnea și Tăriceanu  au oferit Guvernului posibilitatea de a emite nu doar OUG pe domenii în care se emit legi ordinare (chestie acoperită de către legea de abilitare, suspendată până la pronunțarea CCR), dar și capacitatea de a emite ordonanțe pe domenii care cer legi organice. Căci, nu-i așa, Parlamentul nu se află (din punct de vedere tehnic) în vacanță. La acest truc aflat la îndemâna PSD, s-au gândit liderii grupului parlamentar liberal? Dacă nu, atunci am motive să fiu cu devărat trist. Am vrut să dăm un șut într-un loc moale PSD. Nu doar că am ratat ținta și am căzut în nas, dar am obligat inamicii noștri politici să facă un pas înainte, unul câștigător. Bravo națiune, bravo PNL.

PS Un banc care circula deunăzi pe FB spunea că dacă Alina Gorghiu & Co au dorit ca, prin fuziunea PNL cu PDL, să facă un partid mare, atunci au reușit perfect. Au făcut un partid mare: PSD. Acum stau și mă întreb ce doresc Raluca Turcan & Co. Chiar așa: ce?