M. Tănăsuică (Mises.ro): Gânduri despre referendum

Câteva gânduri despre motivele pentru care voi merge la referendum şi voi vota DA:

1. Cred că aceasta este poziţia liberală/libertariană corectă. S-a insistat foarte mult pe ideea că modificarea constituţiei ar echivala cu o restrângere a drepturilor unei minorităţi. Discuţia despre care anume drepturi sunt restrânse este destul de confuză şi pendulează între variante naive, patetice, de tipul „li se îngrădeşte dreptul de a iubi” până la exprimări mai serioase – li se interzice „dreptul la căsătorie” (deci căsătoria e un drept ca atare – nu merită discutată pentru că este o pretenţie la fel de tâmpă precum „dreptul la sănătate” sau „dreptul la educaţie”) şi dreptul de a contracta liber. Pe aceasta din urmă o găsesc ca fiind cea mai demnă de luat în seamă. Cred că există cel puţin două obiecţii pentru argumentul că limitarea căsătoriei la parteneri de sex opus limitează dreptul contractual:

Prima: nu este foarte clar că actul căsătoriei reprezintă un contract. Dacă este un contract, care este mai precis obiectul contractului? Căsătoria este, după părerea mea, mai degrabă un angajament, o promisiune. Te angajezi faţă de o altă persoană că vei face (sau vei încerca) să faci anumite lucruri, însă nu are loc efectiv o tranzacţie. Viitoarea soţie îmi poate promite că mă va iubi până la adânci bătrâneţi şi că-mi va fi aproape la bine şi la rău, însă acestea nu constituie un contract cu caracter executoriu. Nu mă pot duce peste 10 ani să o trag la răspundere că mă iubeşte mai puţin sau nu aşa cum credeam eu, decât (eventual) moral. Sentimentele, fidelitatea, devotamentul, nu pot face obiectul unui contract explicit pentru că nu sunt cuantificabile. Ele sunt un imperativ moral, nu unul etico-juridic. Care pot fi criteriile după care judecăm fidelitate? Sau pentru devotament? E evident absurd să pretinzi că închei un contract referitor la ceva ce nu poţi defini nici măcar aproape de ce am numi un mod rezonabil, cât de cât precis.

A doua: putem spune că instituţia căsătoriei a fost redusă (şi subliniez cuvândul redusă) la un soi de contract de către stat. Şi cu toate că unele aspecte a ceea ce numim căsătorie sunt reductibile la o formă contractuală, ele nu o epuizează. În plus, forma contractuală la care a redus statul căsătoria nu este una strict bilaterală, în care două părţi se pun de acord asupra ceva în mod voluntar şi angajează strict proprietatea lor privată în contractul respectiv. Căsătoria reglementată de stat este, dacă păstrăm analogia, un contract cu 3 părţi – partenerii, care constituie părţile voluntare şi statul. Complicaţia derivă din faptul că termenii contractuali sunt stabiliţi şi impuşi prin forţa coericitivă a statului. Evident că partenerii au libertatea de a accepta sau refuza condiţiile propuse de stat, dar ne punem întrebarea dacă, de exemplu, este cu adevărat un drept (sau o libertate) ca un cuplu să primească 1500 de lei pentru faptul că este căsătorit de către instituţiile statului? Ca orice relaţie cu statul, căsătoria astefel definită, implică atât constrângeri cât şi beneficii. Faptul că două persoane acceptă voluntar unele constrângeri este mai puţin problematic, dar faptul că acceptă unele beneficii (oricât de mici – să reţinem că ele mereu pot şi, dacă experienţa ne învaţă ceva, vor fi extinse), care, oferite fiind de stat, implică în mod necesar o ingerinţă asupra proprietăţii altora (fie şi numai prin taxare), ridică proteste juste.

Trebuie să reţinem că şi căsătoria hetero, aşa cum este ea reglementată în prezent, reprezintă un abuz. Căsătoria nu are ce căuta în apanjul statului.

2. S-a bătut multă monedă pe ideea de egalitate de tratament. Dacă unora li se permite, de ce nu li se permite şi celorlalţi? Găsesc interesant faptul că, cel mai probail, cu excepţiile de rigoare, cei care susţin un argument de acest timp sunt aceiaşi care vociferează ca toată societatea este taxată, mai puţin Biserica. Dacă admitem că statul este o instituţie de forţă nelegitimă, că taxarea reprezintă extragerea coercitivă de resurse, adică o încălcare a proprietăţii private, a te plânge că o persoană sau un grup de persoane se eschivează de la această agresiune, echivaleaza cu văicăreala lui Gigel că Ionel a luat doar 3 palme de la golanii de la colţ, în timp ce el a luat 7.

Similar, dacă ce am spus la punctul 1 este corect şi extinderea căsătoriei reglementate de stat este o extindere a intervenţiei agresive, atunci faptul că nu există egalitate de tratament nu poate decât să ne bucure. Pentru moment, relaţiile non-hetero sunt nereglementate, ceea ce este compatibil cu o poziţie libertariană.

3. Susţinătorii taberei opuse, pro-căsătorie same-sex, au şi un număr de revendicări valide. Printre ele s-ar număra: probleme legate de vizita partenerului bolnav în spital (şi, mai complicat, luarea de decizii cu privire la soarta acestuia în cazuri de boală gravă), drepturi de moştenire, posibilitatea de a lua credite în comun etc. Trebuie spus din capul loculuui că dacă acestea sunt motivele pentru care se doreşte legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, atunci comunitatea LGBT nu trebuie decât să pledeze pentru rezolvarea acestor probleme punctual. Să ceară respectarea strictă a contractelor, de exemplu, nu căsătoria. Faptul că spitalele de stat nu permit anumite aranjamente este o consecinţă a faptului că sunt de stat, nu a faptului că nu avem căsătorii gay. Acest lucru ar putea foarte uşor să fie soluţionat pe o piaţă liberă a serviciilor medicale pe care, cel mai probail, vor apărea spitale gata să satisfacă nevoile respective. Faptul că băncile oferă anumite facilităţi cuplurilor căsătorite (hetero în cazul nostru) poate fi, fie o consecinţă legislativă şi atunci trebuie pledat pentru liberalizarea sistemului bancar, fie o consecinţă a exercitării dreptului de proprietate al băncilor, caz în care a cere intervenţia statului înseamnă a cere agresiune împotriva băncilor şi a nega dreptul acestora de proprietate. În niciun caz o intervenţie nu o corectează pe alta. Idem pentru restul doleanţelor de acest tip.

4. Deşi este un argument inductiv, nu putem fi orbi la experienţe similare cu legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în alte state. Peste tot mişcarea LGBT a fost vădit anti-liberală, nu pro-libertate. Câtă vreme statul controlează atât de multe aspecte ale vieţii noastre precum educaţie, sănătate, sistem monetar-bancar, cenzurarea mediilor de comunicare prin CNA şi alte organisme precum consiliul împotriva discriminării, este foarte probabil (deşi nu cert) că ceea ce urmează va fi o campanie continuă de îndoctrinare şi persecuţie a celor care doresc să se distanţeze din motive morale de astfel de manifestări. Prudentă cred că este menţinerea status-quo-ului, care este preferabil virării cu totul în gard, cum se întâmplă pe alte meleaguri. Între timp, nimeni nu împiedică pe nimeni să se iubească cu cine doreşte. Progresiviştii-victime-de-profesie, care urlă că sunt persecutaţi şi că ne întoarcem în evul mediu, exagerează fără motiv. Nu cere nimeni interzicerea comportamentelor LGBT, ci se cere să nu se extindă instituţia căsătoriei aşa cum a fost ea regelementată de stat. Ceea ce vor liberalii este eliminarea completă a intervenţiei statului în sfera relaţiilor de căsătorie.

Dacă şcolile spre exemplu ar fi fost private, caz în care părinţii ar fi avut cel mai important cuvânt de spus în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor, aş fi fost mult mai liniştit. Fiind conştient însă că ceea ce urmeazăva fi obligativitatea participării elevilor la sesiuni de îndoctrinare începând cu clasele primare, în care să li se explice fluiditatea genului şi ore compulsive de educaţie sexuală, fără posibilitatea de a protesta faţă de aceste lucruri, această perspectivă mă înspăimântă. Probabil că progresiviştii emancipaţi, anti-oră de religie, ar putea să empatizeze cu mine măcar pe punctul acesta – nu te oblig să-i „speli creierul” cu cele sfinte copilului tău, nu mă obliga nici tu să-i spăl creierul copilului meu cu LGBTQ. Pentru asta însă avem nevoie de sistem de învăţământ privat, în care fiecare să decidă ce e bine pentru el.

Pentru a concluziona. Nu susţin şi nu-mi inspiră încredere mişcarea LGBT. Nu pentru că sunt homofob. Nu sunt! Ci pentru că, sub pretextul că vor egalitate de tratament, că vor libertate, că nu îi interesează neapărat căsătoria, dar că asta le-ar rezolva problemele, această mişcare promovează de fapt o ideologie anti-liberală, anti-conservatoare şi vrea să o facă, cum s-ar spune, pe banii noştri, ai tuturor.

Dacă amblele părţi ar fi sincere, atât CpF cât şi LGBT&co ar pleda pentru limitarea statului, scoaterea lui din problema căsătoriei şi respectarea drepturilor de proprietate. Ei nu asta cer. Prin urmare, votul la referendum nu este decât o metodă prudenţială, imperfectă, cu multe neajunsuri, de a limita ingerinţa statului şi de evita deschiderea unei porţi largi către multe noi intervenţii. Este, de fapt, un vot pentru menţinerea stării actuale cu speranţa că problemele comunităţii LGBT vor putea fi rezolvate pe viitor, punctual şi rezonabil. Toate acestea cu amendamentul că soluţia ultimă este divorţul de instrumentul etatic.

Diluarea, răstălmăcirea, batjocura faţă de căsătorie, familie, tradiţie, nu poate aduce nimic bun. Unica soluţie justă este scoaterea tuturor de sub tutela statului şi permiterea societăţii să decidă ce este considerat căsătorie şi ce nu. Decizia statului ca toate formele de parteneriat să fie considerate căsătorie este, păstrând proporţiile, ca decizia statului de a considera mijloacele fiduciare drept bani. Pe o piaţă liberă este clar că cele două nu ar fi evaluate în mod similar.

Regretabil este că discuţia a fost dusă, din nou, în derizoriu. Progresiviştii practică sportul favorit – înjuratul Bisericii. Ceilalţi îi dau înainte cu argumente care mai de care mai puerile. De un alt lucru m-am convins însă în urma dezbaterilor pe tema referendumului – românii au o idee fixă cu spitalele. Orice se întâmplă în univers este o conspiraţie împotriva construirii de spitale.