În primăvara lui 2014 Partidul Național Liberal, după ce premierul Victor Ponta refuzase să remanieze guvernul (Crin Antonescu intenționa să schimbe câțiva miniștri, cei care se lăsaseră „prinși” de farmecele lui Ponta, cu lideri PNL care știau să spună și „nu”, dar mai cu seamă să îl promoveze în guvern pe cel pe care îl dorea a fi succesorul său, Klaus Iohannis; dar această întărire a unei aripi dure PNL în guvernul USL nu era pe placul nici al premierului, nici al partidului său) și după ce devenise clar că PSD nu își va respecta angajamentul scris (acela de a îl accepta și sprijini pe Antonescu în cursa pentru Cotroceni), Crin Antonescu și PNL decid să iasă de la guvernare și să rupă, astfel, alianța USL (un construct politic care își dovedise utilitatea prin doborârea guvernului Băsescu, dar care nu își atinsese toate obiectivele asumate).
Atunci, imediat după ieșirea PNL de la guvernare, a început aventura tristă a unei personalități politice care, altfel, ar fi rămas în culori pozitive (chiar dacă nu fără pete…) în istoria politicii românești – aventura lui CP Tăriceanu. L-am, văzut cu toții singurel, stingher și cumva umil, urcând treptele clădirii din Piața Victoriei, pentru a pupa acolo unde scuipase nu o dată (în ședințele noastre de la Grupul Parlamentar, sau în BPN, Tăriceanu manifestându-se de regulă ostil colaborării în cadrul alianței cu PSD și învinuindu-l pe Ponta de toate relele posibile). L-am văzut, mai apoi, încropindu-și o oaste de strânsură, din toți aceia (și da, din păcate au fost mulți…) care, dintr-un motiv sau altul, au înțeles să părăsească rândurile Partidului Național Liberal (unii dintre ei chiar excluși sau împinși, practic, spre dezertare, de către nefericitele zvârcoliri care au însoțit și urmat fuziunii cu PDL și din perioada interimatului asigurat de către Gorghiu). L-am văzut și auzit apărând linia politică a PSD-Dragnea, inclusiv când era extrem de clar că acea linie politică era una personalizată, croită pentru a fi de folos „omului tare” al guvernării, Liviu Dragnea.
Recunosc, m-am recunoscut în unele dintre poziționările din ultimii 2-3 ani ale lui Tăriceanu, mai ales acolo unde acesta apăra drepturile individului și ale cetățeanului în raport cu intruziunea serviciilor secrete și comportamentul abuziv al procuraturii. Mi-aș fi dorit ca acele poziționări să fi fost ale conducătorilor mei de partid, conducători pe care o amnezie subită îi transformase, prea adesea, în avocați ai statului de drepți, nu ai statului de drept. Dar, întotdeauna, recunoașterea argumentelor valide aduse de către Tăriceanu era însoțită de conștiința faptului că ideile, corecte în sine, veneau din gura unuia care își trădase partidul pentru o ciozvârtă de putere. Și faptul că aveam (și mai am) respect pentru unii, nu puțini, membri ai partidului creat de către Tăriceanu, nu m-a împiedecat să consider, la modul global (știu, este o generalizare pripită…) ALDE ca fiind un partid născut din trădare și compus din trădători.
Ieri, Tăriceanu a mai trădat o dată; serios, chiar își închipuiau pesediștii că unul care își trădase propriul partid ar fi putut rămâne loial unei semnături pe o bucată de hâtie? Nu doar că a părăsit guvernarea provocând o gravă criză politică foștilor aliați, dar se arată dipus să voteze o moțiune de cenzură care să ducă la căderea guvernului Dăncilă. Deci, într-un fel, este constant: mai repede sau mai târziu, trădează (deh! precum în bancul cu scorpionul – rămâne fidel naturii sale); rămâne de văzut ce vor face cei care l-au întovărășit într-o aventură care, alegerile europarlamentare au dovedit deja asta, se va termina prost.
Nu-mi rămâne decât să sper că, dacă va cădea într-adevăr guvernul PSD, Tăriceanu și ai lui (inclusiv Ponta!) să nu fie „re-evaluați” și invitați la masa puterii (așa cum ar duce aplicarea aritmeticii parlamentare).
E timpul ca Tăriceanu să dispară de pe scena politică, e timpul ca ALDE să dispară iar unii dintre membri acestui partid (separându-se cu atenție bobul de neghină) să revină la matcă. Celorlalți – nu știu dacă cineva le va duce lipsa.
Radu Zlati 
Matca e insa contaminata. Se vede din discursurile lui Orban, pe care nu il pot percepe in prezent decat ca pe unul lipsit total de orice fel simt al penibilului. Eu zic ca nu Tariceanu a tradat, cel putin nu pe mine. Asocierea cu slugile lui Basescu si trecerea la PMP mi se pare de departe cea mai monstruoasa pata ce nu poate fi stearsa vreodata de pe obrazul PNL. Iar eu am fost mintit pe fata cu USL care trebuia sa revizuiasca in primul rand Constitutia. Si n-a facut-o cum de altfel nu a facut nimic esential pentru democratie, din puctul meu de vedere – a se vedea mizeria alegerii primarilor dintr-un tur introdusa de PDL, de oameni care acum sunt PNL, ramasa de atunci asa
ApreciazăApreciază
ați putea să aveți dreptate dacă trădarea lui T. nu ar fi fost anterioară față de „Asocierea cu slugile lui Basescu si trecerea la PMP ”. Revizuirea Constituției a fâsâit din cauza PSD, care a tot tărăgănat procesul. Post factum, realizăm de ce: dacă discuțiile din Comisia de revizuire ar fi fost finalizate, ar fi fost ”Constituția lui Antonescu” – fapt de neacceptat pentru pesediști.
ApreciazăApreciază