Câte ceva despre Ludovic Orban

În anii din urmă, am trimis celor 5 președinți succesivi ai PNL nenumărate mesaje. Majoritatea prin intermediul mesageriei telefonice (în cazul lui KWI am folosit exclusiv emailul). Oameni bine crescuți, mi-au răspuns adesea, deși mesajele mele nu solicitau musai un răspuns.

Puține, prea puține dintre mesaje erau laudative. Am plecat de la premisa, confirmată de fiecare dată, că fiecare dintre acești președinți, de la Crin Antonescu până la Ludovic Orban, are propriul cor de lăudători (unii niște Brutus în devenire!) și nu le lipsea încă o limbă mătăsoasă care să le mângâie orgoliul. Erau, cele mai multe dintre aceste mesaje, semnale de alarmă asupra unor pași ai partidului pe care subsemnatul îi consideram eronați; sau propuneri de eficientizare a activității, propuneri venite uneori în răspăr cu linia adoptată de partid la un moment dat.

Căci așa sunt eu: nu doar Cică-Contra by defalult, ci și un om care vede – și trăiește – idea de partid în primul rând ca organizație voluntară a unor oameni lideri, conduși de către un lider primum inter pares iar nu de către un despot oriental. Și care crede (încă mai crede!) că un partid moare sau trăiește pre limba lui – adică atâta vreme cât glasul membrilor de partid se poate face auzit în urechea mai-marilor partidului, cu sau fără voia lor.

Dacă toți cei cărora m-am adresat mi-au răspuns (măcar la unele mesaje; acelea care, probabil, meritau în mai mare măsură decât altele un răspuns), doar doi președinți ai partidului s-au obosit ca, din când în când, să îmi formeze numărul de telefon și să îmi răspundă prin viu grai. Chiar dacă amândoi erau, prin natura obligațiilor lor, de partid și de stat, oameni foarte ocupați: Crin Antonescu și Ludovic Orban.

În cel privește pe ultimul, omul puternic al momentului, faptul că își face timp să încerce să convingă un simplu membru de partid de justețea unor măsuri pe care, ca lider de partid și de guvern, intenționează a le lua, reprezintă pentru mine (și pentru mulți alții, aflați exact în situația mea, după câte știu) un argument puternic pentru a îl sprijini ca lider de partid.

Adevărat că, din punctul meu de vedere, Ludovic Orban e eșuat, până în acest moment, de a reforma partidul în sensul și la magnitudinea visate de către mine în 2017; că a luat destule decizii ce s-au dovedit a fi eronate și s-a înconjurat de destui oameni care nu ar fi îndeplinit, după mine, toate criteriile necesare pentru ascensiunea la demnitățile, în partid sau în stat, pe care le ocupă sau le-au ocupat; că a adoptat de multe ori un stil de comunicare publică care îmi este total străin prin natura limbajului folosit. Dincolo de acestea toate, Orban a câștigat câteva victorii importante pentru partid (deci și pentru mine!) rămânând, totodată, același lider apropiat de baza partidului, de simpli membri. Adică de aceia care sunt, place sau nu baronilor de partid acest adevăr, sarea pământului.

De aceea, criticând câteodată linia partidului (justificat și cu argumente, zic eu!), criticând adesea unii dintre liderii de partid temporar cocoțați în diverse demnități și (mai ales!) felul în care PNL își face simțită prezența în social media, rămân totodată un sprijinitor al liderului partidului. Și voi rămâne, probabil, unul dintre puținii săi susținători dispuși să își asume public acest sprijin dacă (și) Ludovic Orban va suferi un „incident de parcurs” care, chiar prin intermediul unora tolerați sau sprijiniți de el, îl vor face să piardă conducerea partidului.