Sincer, nu am o mare problemă cu intrarea unor traseiști (= politicieni trecuți prin mai multe partide) în Partidul Național Liberal. Nici măcar cu promovarea unora dintre traseiști în elita partidului: dacă sunt politicieni remarcabili, acolo le este locul; dacă sunt de duzină, nu se vor simți singuri acolo, avem și noi Agamiță Dandanache destui în primul eșalon.
Așa a fost răsturnat guvernul Ungureanu în 2012 – prin atragerea unor parlamentari PDL în aria liberală, inclusiv cu promisiuni că vor face carieră politică în continuare, sub umbrela PNL. Unii au și făcut pentru o vreme. alții mai fac și azi.
Așa s-a format Marele PNL: prin fuziunea partidului liberal cu un alt partid constituit, la vârf, mai ales din persoane care trădaseră la un moment dat PNL, constituiseră un partid propriu iar mai apoi au fuzionat cu partidul de suflet al președintelui statului din acea vreme.
Când politica este confundată cu cea mai veche meserie de pe pământ, nu ar trebui să ne mire faptul că există un mercatto pentru aproape orice ține de viața politică: demnitate, onoare, loialitate, etc.
Oricum, traseiștii „noștri” sunt mai buni decât traseiștii „lor”; pilele și relațiile, cumetriile, amantlâcurile „noastre” sunt mai OK decât ale „lor”. Și asta nu de ieri, de azi. Ci de mii de ani. Doar „noi” și „ei” sunt interschimbabili.
Acestea fiind zise, un singur lucru aș dori: știind că politica este arta posibilului, nu ar fi mai bine să nu ne mai rupem cămașa clamând că este imposibil ca noi să primim vreodată în partid nostru oameni din alte partide (oricât de odioase ar părea, sau chiar ar fi, acele partide pentru opinia publică sau chiar pentru conștiința noastră vie?) Nu ar fi mai bine să nu clamăm principii pe care, la primul hop, suntem gata să le abandonăm pe altarul eficienței politice? Se poate așa ceva? Mulțumesc!
Radu Zlati 
Comentarii recente