C. Grosu (Curs de Guvernare): Cine o salvează pe Albă ca Zăpada de muzicanţii din Bremen

Moment politic rarisim: crevasa care desparte o prezumtiv nouă generaţie politică, de structurile politice de rapt ale anilor 90; o conjunctură economică şi ideologică numai bună de folosit drept pretext al încercării de schimbare; electoratul dispus să voteze – cu un profil oarecum diferit de cel al ciclurilor trecute: în ultimii ani a văzut multe şi, dacă n-a înţeles, măcar a simţit pe pielea lui că politica nu e o simplă chibiţeală şi după ce se termină meciul mergem la o bere şi-apoi o luăm, agale, spre casă.

Ipoteza poveştii

Actorii oficiali. De la stânga la dreapta. USL: după ce a ratat toate ocaziile de-a amenda punctual erorile (şi au fost destule) guvernului Boc, stă la pândă mizând pe anacronicul vot negativ. S-ar putea însă ca lucrurile să nu mai stea ca pe vremuri. Are două probleme de fond.

Prima – va fi greu dă găsit un mesaj comun (altul decât „Jos Băsescu!”) pentru electorate atât de diferite.

Cea de-a doua problemă a USL: Dan Voiculescu e mai deştept şi mai determinat decât Victor Ponta şi Crin Antonescu (despre cei doi politnici şi prolemele lor am scris AICI). Alegătorii care vor merge la vot vor fi greu de convins că schimbarea poate răsări şi creşte dintre cei trei.

De partea cealaltă. Un partid (PDL) care guvernează după scrisorile de intenţie cu FMI – dar ratează toate ocaziile de-a aduce în economie până şi banii gratuiţi ai UE – nu are ce schimbare să promită (salvarea României ar fi fost reală dacă domnul Jeffrey Franks ar fi avut mandat şi pentru conceperea şi implementarea de politici publice).

Un guvern în care cel mai bun ministru este (serios vorbind) doamna Elena Udrea şi care n-a fost în stare să trimită la Bruxelles un diplomat de carieră (tocmai învaţă, văzând şi făcând, doamna Mioara Mantale) nu are ce altfel de politică să ne arate.

La mijloc sunt cei dispuşi să mai meargă la vot, simţind (dacă nu înţelegând) oportunitatea politică de care vorbeam la început.

Personajul

La ce ne-am fi putut gândi decât la schimbare când, în urmă cu 13 luni, Sebastian Lăzăroiu lansa – mai întâi ca pe o interesantă metaforă, mai apoi ca pe o promisiune menită să sporească, şăgalnic, suspansul – ideea Albei ca Zăpada?

În dezbaterea de astă primăvară de pe Contributors, se putea distinge o voce: a lui Cristian Ghinea. Tânăr, determinat, format departe de răotăţile „practicienilor” de „dreapta”, străin de psihopolitica devenită sângele şi însuşi sistemul circulator al “practicienilor” de “stânga”, directorul CRPE trăgea tuşele inocentei copile. Puteai să crezi că Albă ca Zăpada va afla într-o zi cine este şi ce vrea.

Putea fi un program vizionar. Care să articuleze nişte politici foarte concrete, aşa încât ce am învăţat din criza asta să ne facă mai competenţi şi mai pragmatici.
Suntem, ca structură socială, exact ca după un mare război – pentru că asta înseamnă când 30% din populaţia activă (4 milioane de oameni plecaţi) nu mai produce, nu mai plăteşte taxe şi nu mai consumă în ţară. O soluţie şi un program (de dreapta – că-i scapă patronului mâna de lucru printre degete) pentru problema asta de la inocenta, dar înţeleapta copilă.

Într-o Europă în care criza economică resetează nişte oportunităţi, o viziune şi un plan economic (altele decât frunza de la Turism) care să ne aşeze identitatea pe harta comercială a continentului.

La Sănătate, o soluţie şi un set de reguli care să mute miza pe serviciile medicale (ajunse la doar 15% din costurile generale), de pe păruiala din jurul Casei de Asigurări.

Sigur că problemele de genul ăsta sunt grele – dar cine să le găsească soluţii, dacă nu Albă ca Zăpada?

Sau putea fi o echipă. Un grup de oameni serioşi şi competenţi, în ochii cărora să citeşti experienţa şi buna credinţă, care să-ţi inspire atâta încredere încât să arunce în umbră garniturile de politnici de până acum (nici n-ar trebui să fie greu). Şi în care să recunoşti dintr-o privire pe ministrul de finanţe, pe ministrul economiei, pe ministrul de externe, pe ministrul muncii – fiecare din ei cu lista de priorităţi concrete în buzunar – o galerie de strategi responsabili şi siguri pe ei.

Şi tot aşa. Poate n-ar fi fost chiar o fantezie erotică din partea alegătorului (cel care o să meargă la vot) care se gândeşte la o astfel de Albă ca Zăpada.

Celelalte personaje

Deşi nu ne-o spune explicit niciunul dintre autorii poveştii, chipul Albei ca Zăpada se iţeşte în aceste zile din hârdăul cu pixeli, ca dintr-un rotocol nesigur de fum. Cel mai probabil ea va fi o mişcare populară, formată în jurul PDL, căruia să i se alăture alte partide din registrul de dreapta (PNŢCD, bunăoară), organizaţii civice, lideri de opinie.

Nu-i rea deloc ideea unui curent de dreapta realist (aşa cum n-ar strica nici adierea de stângă responsabilă). E chiar o necesitate ideea de-a aduna, în jurul dezbaterii politice, pe consumatorul de politică aflat în faţa unui calculator – şi de a-l ajuta să-şi formeze filtrele cu care să cearnă oferta autentică de populismele de toate culorile ideologice. (În definitiv, în Letonia, alegerile au fost câştigate de partidul – de dreapta – care a luat cele mai dure măsuri ale crizei).
Există, de asemenea, un electorat tânar, care n-a apucat încă să primescă nimic de la stat, şi pe care-l scoate din sărite să se ştie contribuabil prin stat la propria sa asistenţă; acest electorat ciuleşte, instinctiv, urechile spre o ofertă politică cu care dreapta poate spera să-i atragă atenţia.

Dar dacă Alba ca Zăpada se rezumă numai la asta, e al naibii de puţin. Dacă e doar o mişcare menită să asigure mobilizarea la alegerile viitoare, să ne ştergem pe bot de speranţa că ea va schimba şi clasa politică. Aş spune că dimpotrivă.

Pe de o parte, ea va produce doar nişte lipitori de afişe (pe garduri sau pe net) şiexpunerea unor dealeri de idei care vor gira o clasă politică „nouă”, dar clonată după cea actuală. Generaţia de politicieni care va prelungi – cu ochii închişi şi punga deschisă – contractele copiilor „băieţilor deştepţi”.

Pe de altă parte, ratează momentul rarisim de care vorbeam la început. În oricare din cazuri, Albă ca Zăpada e pândită de două pericole.

Primul vine de la însuşi cel care a scos-o pe piaţa politică – Sebastian Lăzăroiu. După faza de metaforă şi cea de promisiune, fătuca asta a ajuns pe marginea anecdotei. Iar miza lui Lăzăroiu devine una foarte personală, dacă vrea să joace, mai devreme sau mai târziu, în liga mare: dacă va ieşi în anecdotă, albăcazapada îl va trage după ea şi pe el. Nişte clarificări ar fi, deci, mai mult decât utile.

Cel de-al doilea pericol vine de la şirul de politicieni hârşiţi care se aliniază în siajul personajului cu nume atât de inocent. Şi dacă o ţinem tot în poveste, o să ne trezim că însăşi Albă ca Zăpada se mută în altă poveste.

Aceea în finalul căreia, sub fereastra idilicei căsuţe din poiană, or să înceapă, după alegeri, să se audă vocile dogite ale bătrânilor muzicanţi din Bremen. Albă ca Zăpada va face o coaliţie cu maştera şi va fugi înapoi la castel, iar noi o să ascultăm cum ne cântă, în cor, un cocoş, o pisică, un câine şi-un măgar.

Etichete:, , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: