Factura de stânga a guvernării de dreapta. Teoria bidoanelor: ale lui Vântu şi ale statului

Nu, nu e vorba de ajutoare sociale date celor care n-ar trebui să le primească.

Intrăm în al patrulea an al crizei şi în cel de-al treilea al presiunilor pentru ajustare ale FMI. O concluzie lapidară: la întâlnirea de peste două săptămâni, numai dacă domnul Jeffrey Franks dă lumea afară şi-l ia pe domnul Emil Boc la bătaie are şi România o şansă să scape de pierderile de miliarde (de euro!) ale companiilor de stat. Nu-i nicio glumă: cu restructurarea acestui comunism rezidual trebuia să înceapă orice guvernare de dreapta.

Dar în practica dreptei româneşti, restructurarea şi privatizarea n-au fost priorităţi(e singurul loc de unde nu s-a tăiat serios!) – au fost alte lucruri de făcut.

Ultimele cifre (se pot vedea AICI şi AICI) arată însă că protecţia de care companiile de stat s-au bucurat ŞI sub cabinetele domnului Emil Boc e mult mai adâncă decât dezbaterile de idei care animă dreapta de guvernare.

Care-i problema cu „companiile de stat”.

1. Mai întâi, ele au consumat în ultimii ani câteva bune miliarde de euro, în condiţiile în care s-au făcut tăieri de câteva zeci sau sute de milioane de la programe şi proiecte care au compromis firavele politici publice – luate nu de guvern, ci crescute, pur şi simplu, după nevoile societăţii, ca firele de iarbă prin asfalt.

Cifrele sunt necruţătoare: ni se va fixa o ţintă de deficit de sub 3% (că alţi bani nici nu sunt), din care circa 1% vor fi „neutralizaţi” de pierderile celor 10 companii de stat care vor fi trecute în deficit. Economiştii, macroeconomiştii şi tehnicienii care lucrează la buget ştiu ce înseamnă asta: ajustările vor trebui să reducă şi mai mult din cheltuieli, „leneşii” vor strânge cureaua de încă 1% din PIB în plus. Iar asta nu-i totul: pentru că EUROSTAT nu-i obişnuit cu raportările false din timpul lui Ceauşescu, alte 18 companii de stat se află în monitorizare.

Nu-i o glumă: aceşti mastodonţi (păstraţi ineficienţi tocmai ca să dirijeze bani publici către clientela de toate culorile politice) confiscă acum o treime din dreptul statului de-a a se împrumuta pentru investiţii şi politici publice. Concurează, adică, cu “massa” plătitorilor  de taxe, şi-şi ia partea leului.

2. În al doilea rând: pentru că dreapta aflată de trei ani la putere a păstrat cu grijă acest comunism mumificat în structura statului – n-a reformat ce era de reformat, n-a privatizat ce era de privatizat şi n-a introdus în piaţă serviciile acestor companii – acum o va face prost.

Pe vârful crizei şi în groapa pieţelor, după ce trei ani nu s-a făcut nimic, statul va vinde ieftin şi în pierdere ceea ce are de vândut şi va restructura în cel mai nefast moment cu putinţă. Să ne gândim numai la deficitul care ne-ar putea aştepta la fondul de şomaj, sau la salariile compensatorii – acolo unde trebuie (de fapt, trebuia de ani de zile) să se facă disponibilizări.

Să ne înţelegem: nu vorbim de companiile considerate – şi aici, şi într-un capitalism precum cel al SUA – ca fiind strategice, şi care trebuie să rămână la stat. Dar încerc să-mi închipui responsabilitatea administratorului unei companii strategice îSUA, în comparaţie cu aplombul vesel al secretarelor de parlamentari numite în tot felul de Consilii de Administraţie… Pentru că si despre asta vorbim.

Crima organizată din companiile de stat. Organizată chiar de stat

De fapt, e impropriu să vorbim de aceşti mastodonţi în termeni de „companii de stat”.

Tocmai pentru că aceste companii „de stat” au fost primele entităţi „privatizate” după împuşcarea lui Ceauşescu. Ele aveau capitalul, iar în culise s-au lipit la ele adevăraţii „asociaţi”: particularii care, în nume personal sau prin firme intermediare, le-au devalizat.

Schema a funcţionat vreme de 21 de ani după una din cele mai clasice scheme ale crimei organizate – aceea că în scriptele unei firme treci ca administrator un iresponsabil cu acte în regulă, care nu răspunde penal: adevăraţii beneficiari ai companiei sunt în spate, iar în acte e trecut un intermediar: statul.

Acest lucru a fost, vreme de 21 de ani, politică guvernamentală, indiferent de delirul ideologic al fiecărui premier în parte.

Când spun 21 de ani, înseamnă că e vorba şi de ultimii 3. Tocmai de aia dreapta nu a rezolvat problema „companiilor de stat”: pentru că, mă-nţelegi, ele au fost tot timpul „privatizate”. Iar obligaţia statului a fost mereu aceea de a pompa bani în ele, ca să aibă cash-flow clientela proprietară de facto.

Nota de plată vine acum, în octombrie 2011: pierderile acestor companii vor fi trecute în deficit. Iar acest lucru îngustează până la sufocare marja statului de-a dezvolta politici publice. Iar banii nu mai sunt, tocmai pentru că au fost.

FMI a spus STOP, titularul din acte al companiilor de stat trebuie să recunoască public că va rupe de la gura plătitorilor de taxe pentru fiecare leuţ aruncat în pierderile statului, devenite profit pentru unii particulari: că doar acolo se duc „arieratele” şi subvenţiile.

De fapt, asta şi subminează capitalismul românesc: banii aflaţi în afara regulilor pieţei au început să concureze banii câştigaţi în piaţa liberă. (Apropo: să ai monopol – cum au multe din companile cu probleme – şi să ai pierderi, cum se cheamă asta în capitalism?). Criza n-a făcut altceva decât a amplificat acest fenomen, şi aşa am ajuns să avem statul pe care-l avem.

Desigur, se pot găsi care să susţină că guvernul domnului Boc a început deja demersurile pentru restructurare, că sunt în curs diligenţele pentru implementarea managementului privat în companiile de stat. Aşa o fi. Dar şi aici sunt două mari obiecţii.

Prima: nu e sigur că aceasta e soluţia – chiar şi pentru managerii privaţi procentele la bonusul de performanţă vor fi întotdeauna mai mici decât procentele din contractele acordate preferenţial. Dar, în fine, trebuie început de undeva.

A doua observaţie: toată lumea vorbeşte, vorbeşte şi se moşmodeşte – acest proces decurge atât de încet, încât, în cazul fericit – el se va întinde până la finele mandatului domnului Boc. E de înţeles: în contractele clientelei cu companiile de stat, fiecare lună contează, nu trebuie ignorată nicio săptămână în acumularea arieratelor în caz de opoziţie, şi nu trebuie ratată nicio zi de pierderi.

Abia pe ultimele luni de mandat va fi raportată restructurarea, iar actualul premier va poza în erou al dreptei.

La cât se va fi ridicat până atunci factura celor 4 ani de nerestructurarePentru că abia aceste miliarde ale monopoliştilor politici sunt factura de stânga a acestui guvern de dreapta. Nu banii aruncaţi pe populismele banale – încă o mlaştină pe care guvernul nu ştie să o asaneze – să ne uităm cum legea asistenţei sociale nu reuşeşte să treacă de Senat şi din cauza absenteismului parlamentarilor din coaliţie.

De altfel, mă îndoiesc că măcar în zona socială ar exista voinţă pentru o dreaptă lucidă şi responsabilă: de ce avem, oare, impresia că, dacă mâine domnul Jeffrey Franks ar ridica puţin presiunea de pe scrisoarea de intenţie, ar începe să plouă cu „măriri”, suplimente, indexări şi alte bomboane electorale – vândute, desigur, tot cu argumente de dreapta?

Revenind la companiile de stat: vorbeam mai sus de „plătitorii de taxe”. Foarte prezent în discursurile ultimelor luni acest „plătitor de taxe”, pe care-l caină şi mângâie pe creştet toată dreapta. Dar o dreaptă autentică nu se concentrează atât pe taxe, cât pe gestionarea lor judicioasă. Sigur că e mai uşor să dai vina pe leneşi, decât să administrezi bine taxele adunate. Mai ales că, în capitalismul nostru, lucrurile stau puţin invers: guvernul adună miliardele de euro din taxe şi le bagă în „bidoanele” companiilor de stat.

Pentru cine nu-şi mai aminteşte ce sunt „bidoanele”. La începutul anilor 2000, în scandalul Vântu-BRS (devalizarea Băncii Române de Scont) a ieşit la iveală mecanismul prin care dispăreau banii din bancă. Conturile erau golite iar banii erau viraţi în „bidoane”: conturi mai mari, de unde se alimentau delapidatorii. Banca a picat când s-au golit bidoanele. Ce să-i faci –  bancă privată: n-avea cine să treacă bidoanele la deficitul public şi să le realimenteze anual.

PS:

Câteva vorbe şi despre „companiile de stat” ale stângii. Mă număr printre cei care se întreabă din când în când cum ar fi guvernat stânga, în cazul că domnul Mircea Geoană ar fi câştigat alegerile, iar companiile de stat ar fi funcţionat nu doar sub populismele stângii, ci mai ales sub „guvernanţa” mogulilor care au pus umărul la campania sa electorală. Pot să jur unde ar fi ajuns Poşta Română. Ei, da – aia „factură de dreapta”!

Etichete:, , , , , , ,

%d blogeri au apreciat asta: