În răspăr (XLV): A fi sau a nu fi… național(ist) în PNL

radu zlatiAzi dimineață, în drum spre sala de plen, o colegă parlamentar (din PSD!) mă compătimește. Fusese martora involuntară a unei discuții între mine și un alt coleg (PNL!) în care eram, fie și eufemistic, acuzat de xenofobie, plecând de la declarațiile mele în privința problemei migranților (continui să nu îi numesc refugiați de război…) Este drept, colegul își explica faptul că sunt xenofob prin alt fapt – acela că aș fi istoric. Nu știu dacă chestia cu istoricul ce aș fi era, pentru colegul respectiv, un lucru de laudă sau unul blamabil, dar peste care trecea, generos din fire.

Dincolo de lacrimile, sincere sau de crocodil, ale doamnei deputat PSD, să repunem adevărul în drepturile sale.

Nu sunt istoric. Sunt un profesor de istorie, care crede că își cunoaște bine limitele, inclusiv limitele competenței în domeniul cercetării istoriei. Dar afirmând că sunt profesor de istorie în învățământul preuniversitar nu abdic de la efortul, constant și asiduu, de a mă raporta critic la mine și la cei din jur, inclusiv la informațiile pe care le achiziționez și le prelucrez. La urma urmei, încerc să fac ceea ce încă din antichitate ne era recomandat: nu doar să transmit elevilor cunoștințe, priceperi și deprinderi din domeniul, vast și generos, al istoriei, ci și să transform istoria trecută într-o lecție de viață pentru prezent.

Nu sunt xenofob. Sunt doar o persoană care iubește un dat, încă existent, încă o realitate a prezentului, iar nu devenit deja trecut etnografic – și anume datul de a fi român. Aceasta în ciuda faptului că sunt perfect conștient de  numeroasele lipsuri ale datului de a fi român – alături de, adevărat, numeroasele sale calități. Nu cred că există o entitate supratemporală, în afara condiționărilor istorice, economice și social-culturale, pe care am putea-o numi românul etern; cred că între românii de azi și răzeșii lui Ștefan, moșnenii lui Mircea, moții lui Iancu sau fanții lui Mateiu sunt, în afara limbii vorbite, mai degrabă diferențe decât linii de continuitate. În ciuda tuturor acestor lucruri, nefiind xenofob, mă declar un patriot naționalist și iubitor al străinilor numai în măsura în care prezența lor pe teritoriul național o pot considera ca fiind fastă pentru neamul și țara mea.

Aceasta fiind zise, și pentru că nu mi-am propus să scriu azi din nou despre problema migranților, afirm din nou că oameni ca mine, adică oameni care pun preț pe latura națională a doctrinei liberale românești, ar trebui să fie mai mulți în Partidul Național Liberal. Partid care pare a-și fi pierdut, undeva pe drumul integrării europene, vâna națională. Adică exact ceea ce făcea să tresalte inima oricărui liberal, mândru că Dinastia Brătienilor, cu partidul alături și sub conducerea marilor regi ai României, a făurit statul național român modern.

Adevărat, suntem azi doar epigoni ai Brătienilor, suntem oameni ai unei vârste de fier care pare să fi uitat lecțiile trecutului. Dintre care lecții una merită să le fie reamintită liberalilor de azi: că tot ceea ce gândește și simte, tot ceea ce transformă din proiect în realitate un om politic, trebuie să fie, în primă și în ultimă instanță, în interesul poporului pe care îl reprezintă, iar nu al unor terțe interese, fie ele și ale unor instituții supra-naționale a căror parte constituantă dorim să fim. Căci restul – e vânt.

Anunțuri

Etichete:, , , , , , , ,

Un comentariu pe “În răspăr (XLV): A fi sau a nu fi… național(ist) în PNL”

  1. alex 7 Octombrie 2015 la 1:15 PM #

    evident ca pnl daca e de dreapta trebuie sa aiba atitudinea dvs, colegul vostru e stangist progresist.

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: