B. Glăvan (LogEc): E tare! S-au prins și sindicatele despre imposibilitatea calculului economic în socialism

Sindicatele din învățământ protestează împotriva introducerii de criterii de performanță pentru salarizarea profesorilor. Sau sunt pe aproape de a se prinde. Fiindcă, spun ele, mai e mult până departe – adică până când vom fi în stare să diferențiem salariul profesorilor în funcție de productivitatea acestora.

Sindicate

 

Pe blog am spus lucrurile astea de ani de zile, iar știința economică le-a înregistrat de aproape un secol – vă rog să citiți articolul Cine este mai important, un medic sau un procuror? În socialism, adică într-un regim caracterizat de proprietatea publică asupra factorilor de producție, lipsește posibilitatea calculului economic. În România nu avem socialism 100% nicăieri, dar există domenii, precum învățământul, unde situația seamănă destul de mult cu cea din timpul lui Ceaușescu: școlile sunt ale statului, nu există concurență, părinții nu pot alege școala potrivită pentru copiii lor, planurile de învățământ sunt rodul planificării centrale ș.a.m.d.

Acest regim ridică multe provocări. Nu există nici o metodă prin care să sporești eficiența școlilor, câtă vreme acestea oricum pun mâna pe elevii arondați lor. Nu există nici o metodă prin care să-l stimulezi pe profesor, atât timp cât salariile sunt stabilite de Comitetul Planificării (daaa, nu se mai cheamă așa, știu). Nu există posibilitatea de a adapta educația în funcție de particularitățile elevilor – o prietenă din SUA (nu din România!) mi se plângea că învățătoarea nu-și adaptează stilul astfel încât să-l motiveze pe băiețelul ei, cu evidente înclinații artistice, să frecventeze cu plăcere școala. Dar, ceea ce pune capac la toate, nu există nici o modalitate prin care să compari productivitatea diverșilor profesori sau rentabilitatea diverselor programe educaționale/școli, astfel încât să știi în ce direcție merită să investești și cine este cu adevărat potrivit pentru meseria de profesor.

Sigur, unii se screm să mai facă mici ajustări, alții fac muncă voluntară din dragoste pentru copii, există o economie de piață subterană (meditațiile). Dar toate acestea sunt foarte imperfecte. Problema fundamentală rămâne: nu avem un sistem capitalist în învățământ.

Prin vara anului trecut vă spuneam:

Nu avem o busolă obiectivă care să ne arate cât ar trebui să fie salariile bugetarilor, pentru simplul motiv că “bunurile publice” în producția cărora aceștia sunt implicați nu sunt vândute pe piață, nu au o valoare care să reflecte preferințele consumatorilor. Decizia de creștere a salariilor este, așadar, pur politică. Politică fiind, este clar că salariile ajung să reflecte puterea grupurilor de interese implicate. De exemplu, parlamentarii își vor putea vota propriile salarii, dar medicii nu – ei trebuie să aștepte OK-ul parlamentarilor. Tot puterea politică decide, în mod discreționar, de câți bugetari are nevoie România, afectând astfel cheltuielile publice de personal.

Dacă ne lăsăm în continuare pe mâna decidenților politici ca să stabilim care este valoarea muncii bugetarului, vom rămâne mereu în situații ciudate sau de-a dreptul absurde, precum cele amintite mai sus sau precum cea la care s-a ajuns prin creșterea salariului minim (19 clase de salarizare se suprapun!): o femeie de servici câștigă cât un medic. În plus, toți medicii vor câștiga le fel, toți profesorii vor câștiga la fel, ca și până acum. De aceea, soluția pentru salarizarea corectă a profesorilor și doctorilor este scoaterea acestora, cât mai mult posibil, din sistemul bugetar și introducerea competiției în sistem. De exemplu, dacă finanțarea ar urma elevul, nu școala, atunci banii s-ar duce către școlile preferate de copii și părinți; dacă școala ar avea cu adevărat autonomie și dacă ar aparține comunității, atunci probabil salariile profesorilor ar fi diferențiate; dacă învățământul privat – inclusiv homeschooling-ul (pentru că nu văd principial nici un motiv pentru care un profesor să nu aibă dreptul de a-și educa acasă copilul) – ar concura deschis învățământul public, atunci probabil numeroși dascăli ar migra către sistemul privat, iar salariile lor nu ar mai fi o problemă de interes național, adică ușor de politizat. Pe scurt, dacă am liberaliza serviciile publice, am asista probabil simultan la o creștere a calității acestora, la mărirea veniturilor celor mai productivi angajați și la scăderea cheltuielilor publice.

Pentru că nu avem un sistem capitalist, ci unul socialist, chiar și celor mai buni tehnocrați nu le rămâne decât să orbecăie. Stabilesc cumva un salariu pentru judecători, unul pentru medici și unul pentru profesori – rezultatul fiind un dezastru. Dar circoteca merită toți banii (dumneavoastră…), unde mai vedem noi atâta distracție? Poate doar în imaginile cu Kim, la butoane.

kim

Nu vă faceți iluzii. Tehnocrații nu au cum să rezolve problema altfel decât precursorii lor politici: cârpind-o. Amintiți-vă de Boc care a impus standarde de cost în construcția de autostrăzi, vi se pare că a revoluționat domeniul?!

sursa: LOgica Economică

Anunțuri

Etichete:, , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat asta: