Sunt român, creștin, penelist

De-a lungul vremii, mai ales de când am ocupat, vremelnic, funcții de demnitate publică, cei care mi-au citit luările de poziție (aici sau în presa tipărită) sau intervențiile publice pe diferite teme, m-au categorisit în varii feluri. Am fost numit „crinist”, „liberal adevărat”, „liberal vechi”, „uselist/uslaș”, „pesedist”, „comunist”, etc. Bașca diferitele insulte, mai mult sau mai puțin grobiene.

Marturisesc aici ceea ce am mai spus/scris și în alte ocazii: sunt, în această ordine – român, creștin, penelist.

În venele mele curge prea puțin sânge românesc, dar sunt mândru și fericit că m-am născut aici. Când abordez o problemă politică, primul meu gând este dacă rezolvarea pe care o întrevăd ajută sau nu României și românilor de azi și de mâine.

Nu am ales eu cărei religii să aparțin, dar dintr-un tată botezat greco-catolic și o mamă lutherană, eu s-a nimerit să fiu botezat ortodox, iar pe parcursul vieții credința mea nu s-a împuținat ci a sporit. Când gândesc răspunsul la o problemă politică, iau în considerare aspectele moralei creștine, ca să nu ratăcească mintea mea, sufletul

Nu sunt liberal (nici clasic, nici neo, nici socio). Sunt penelist. Adică membru al unui partid care a fost la originile sale de stânga, a decis să fie de dreapta și a absorbit destule elemente conservatoare. Un partid care, odinioară, a știut să arate că naționalismul nu este neapărat rău și că pot exista compromisuri care nu compromit; dar și că interesul țării trebuie să fie prioritar în raport cu interesul personal sau de partid.

Acestea fiind zise, repet că nu mă regăsesc în nici una dintre categorisile de la începutul articolului. Sunt eu, doar eu, cu mintea, educația și sufletul și credințele mele: sunt român, creștin și penelist.